Viaţa este Aici şi Acum

După OSHO - Viaţa este Aici şi Acum


Trăieşte total, trăieşte cu pasiune... În felul acesta fiecare moment devine de aur, iar întreaga ta viaţă se transformă într-o înşiruire de clipe aurite. O astfel de fiinţă nu moare niciodată, căci atingerea ei seamănă cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbă în aur.


Această scurtă viaţă pe care o aveţi poate fi transformată într-un paradis. Această mică planetă este floarea de lotus a paradisului.


Singura răspundere adevărată este faţă de propriul tău potenţial, faţă de propria ta inteligenţă şi conştienţă, faţă de acţiunea conformă cu ele.


Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluţia ta personală.



Înţelege, trebuie să devii o adevărată celebrare pentru tine însuţi!



Dacă tânjeşti după o utopie, dorinţa ta se îndreaptă de fapt către o armonie individuală şi socială. Această armonie nu a existat niciodată, întotdeauna a fost un haos.
Societatea a fost împărţită în diferite culturi, în diferite religii, în diferite naţiuni - toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste împărţiri nu e valabilă.
Ele arată însă că omul este divizat în el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile conflictului sau interior. Omul nu are unitate lăuntrică şi, prin urmare, nu este în stare să creeze o societate, o umanitate unică, nici în afara lui.
Cauza nu se găseşte în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lăuntrice.



Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza fundamentală a tuturor problemelor. Însă datorită faptului că individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia ca societatea poate fi schimbata, după care individul se va schimba la rândul lui.
Dar lucrurile nu stau deloc aşa, căci "societatea" nu este altceva decât un cuvânt; există numai indivizi, nu există societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibilă numai în cazul individului, indiferent cât de mică ar fi aceasta. Şi odata ce învăţati cum să schimbaţi individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni.
Eu cred că într-o bună zi vom avea o societate care să fie în deplină armonie, care să fie mult mai bună decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasă.



Nu eşti niciodată mulţumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ţi-a dăruit existenţa, deoarece atenţia ta se îndreaptă întotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a plănuit să fii. Nu te îndrepţi spre realizarea propriului tău potenţial.
Tu încerci să fii ceea ce vor alţii să fii, însă acest lucru nu te va putea mulţumi niciodată. Iar când apare nemulţumirea, logica iţi spune: "Poate că ceea ce ai nu este suficient; străduieşte-te să obţii mai mult!" Atunci încerci să obţii mai mult, începi să cauţi. Şi toată lumea apare cu o mască zâmbitoare, toată lumea zâmbeşte fericită, astfel încât fiecare vrea să-i păcălească pe toţi ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tău, o mască, astfel încât ceilalţi cred că eşti ceva mai fericit; iar tu, la rândul tău, ai impresia că ei sunt mai fericiţi. Iarba pare a fi mai verde în curtea vecinului. El priveste însă iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mlădie, mai frumoasă. Acestea sunt iluziile pe care le creează distanţa.
Când te apropii însă mai mult, începi să vezi că nu este chiar aşa. Dar oamenii rămân la distanţă unii de alţii. Chiar şi prietenii, chiar şi iubiţii, se ţin unul pe altul la distanţă; o apropiere prea mare ar fi periculoasă, s-ar putea ca ei să vadă ceea ce eşti în realitate. Iar eroarea îşi are sursa în chiar modul în care pui problema, astfel încât - orice ai face - nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de mulţi bani: îţi vine imediat ideea că banii reprezintă cauza fericirii. Priveşte la acest om! Cât de fericit pare să fie! Aşa ca alergi după bani. Un altul este mai sănătos; alergi după sănătate! Un altul face altceva şi arată foarte mulţumit - îl urmăreşti! Dar de fiecare dată e vorba de celălalt...



Societatea a aranjat lucrurile astfel încât să nu îţi pui niciodată problema propriului tău potenţial. Şi toată nefericirea provine din faptul că nu eşti tu însuţi. Fii doar tu însuţi şi toată nefericirea şi toată competiţia cu ceilalţi dispare; nu îţi mai pasă că alţii au mai mult, că nu eşti tu cel care are mai mult.
Dacă vrei ca iarba să fie mai verde, nu are rost să priveşti în curtea vecinului. Este atât de simplu ca iarba să fie mai verde!
Omul trebuie să fie înrădăcinat în propria sa energie potenţială, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atât de mulţumită astfel, încât acest fapt vi se va părea pur şi simplu incredibil.



A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi şi de a te juca în voie.
Sunt absolut împotriva oricăror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv trebuie să i se adauge neapărat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea. Respectul faţă de viaţa este singurul fel de respect care poate fi arătat Divinului, deoarece nimic nu este mai divin decât viaţa însăşi.


Omul poartă în interiorul lui un mare tezaur, însă el mai poartă în sine şi întreaga moştenire animală. Aceasta trebuie îndepărtată, pentru a permite comorilor să se înalţe în câmpul conştiinţei, pentru a fi împărtăşite cu ceilalţi. În realitate, aceasta este caracteristica bogăţiei: cu cât o împarţi mai mult cu alţii, cu atât îţi aparţine mai mult.



Cea mai mare parte a problemelor noastre apar doar pentru că nu le-am privit niciodată cu adevărat, nu ne-am îndreptat niciodată atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate.
Încercaţi să creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţă nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multă energie de pierdut. Având o viaţă atât de scurtă, având o sursă de energie atât de mică, este pur şi simplu stupid să o pierdeţi în tristeţe, în furie, în ură, în gelozie.
Folosiţi-vă energia în iubire, folosiţi-o în actiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vă spre ceva care să vă înalţe. Şi cu cât vă înălţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastră. Depinde numai de voi.



Nici o fiinţă umană nu este o insulă. Trebuie să vă amintiţi mereu acest lucru, deoarece el reprezintă unul din adevărurile fundamentale ale vieţii. Insist asupra acestui fapt, deoarece există mereu tendinţa de a-l uita.
Facem cu toţii parte din aceeaşi energie a vieţii, din aceeaşi existenţă oceanică. Şi tocmai datorită faptului că rădăcinile noastre sunt ancorate în aceeaş unitate, este posibilă iubirea. Dacă nu am fi o singură unitate, iubirea nu ar fi nicidecum posibilă.



Omul poartă încă în el multe instincte animalice: furia, ura, gelozia, posesivitatea, şretenia. Tot ceea ce a fost condamnat în interiorul omului pare să aparţină unei părţi inconştiente foarte profunde. Iar scopul alchimiei spirituale este acela de a produce eliberarea de întregul trecut animalic.
Dacănu se va elibera de acest trecut animal, omul va rămâne divizat. Trecutul animalic şi calitatile umane nu pot coexista, deoarece calităţile umane reprezintă tocmai opusul celor animalice. Deci tot ce poate să mai facă omul este să cadă în ipocrizie.
În ceea ce priveşte comportamentul lui formal, omul se conformează idealurilor umane de iubire şi adevăr, de libertate, neposesivitate şi compasiune. Toate acestea reprezintă însă numai un strat foarte superficial, iar animalul ţinut ascuns se poate ivi la suprafaţă în fiecare clipă; orice întâmplare îl poate face să apară. Însă, indiferent dacă apare la suprafaţă sau nu, conştiinţa interioară este divizată.
Această conştiinţă divizată a facut să se pună întrebarea: cum ar putea individul să devină un întreg armonios? Acelaşi lucru este însă valabil şi în cazul societăţii: Cum putem transforma societatea într-un întreg armonios fără razboaie, fără conflicte, fără clase sociale; fără separare pe criterii de culoare, religie, castă sau naţiune?
În loc să gândim în termeni de revoluţie şi să schimbăm societatea, structura ei, ar trebui să ne punem mai serios problema meditaţiei şi a transformării individului.
Aceasta este singura cale ce poate duce la dispariţia tuturor diviziunilor existente în cadrul societăţii. Însă ele trebuie să dispară din interiorul individului. Iar acest lucru este posibil.



Nu există nimic care să poarte eticheta "adevăr"; adevărul nu este un lucru pe care îl vei putea găsi într-o bună zi într-o cutie, şi pe care, deschizând-o, să exclami uimit: "Fantastic! Am găsit adevărul!"
Nu există o astfel de cutie.



Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevăr este clar. În inima lor există o sete după adevăr, le este ruşine că nu sunt în posesia acestui adevăr şi, de aceea, vorbesc despre el. Însă acestea nu sunt decât cuvinte. Faptul de a trăi în conformitate cu ele este prea periculos, riscul este prea mare.
La fel se întâmplă şi cu libertatea. Toţi oamenii doresc libertate de exprimare, însă nimeni nu este cu adevărat liber. Şi nimeni nu doreşte să fie cu adevărat liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea; ea nu vine singură. Iar faptul de a fi dependent este simplu; în acest caz raspunderea nu îţi revine ţie, ci persoanei de care eşti dependent.
Oamenii au adoptat deci un mod de viaţă schizofren. Ei vorbesc despre adevăr şi despre libertate, însă trăiesc în minciuna şi sclavie... Iar lanţurile robiei sunt numeroase, deoarece faptul de a fi sclavi vă face să fiţi eliberati de răspundere. Un om care doreşte să fie liber trebuie să accepte responsabilităţi imense. El nu îşi poate arunca răspunderea pe umerii nimănui. Indiferent ce face, indiferent ce este, răspunderea îi revine în întregime.



O persoană cu adevărat non-violentă este cea care nu ucide pe nimeni şi care nu face rău nimanui, deoarece este împotriva faptului de a ucide, este împotriva faptului de a face rău. Ea se va împotrivi însă şi în situaţia în care altcineva încearcă să îi facă ei vreun rău. Dacă cineva încearcă să o ucidă, ea se va împotrivi şi în acest caz şi nu va permite ca acest lucru să se întâmple.
Ea nu va iniţia nici o violenţă, însă dacă împotriva ei va fi îndreptat vreun act violent, atunci se va bate din toate puterile. Numai aşa oamenii non-violenţi pot rămâne independenţi; altfel vor fi sclavi, vor rămâne saraci şi vor fi întotdeauna exploataţi de alţii.


A fi tu însuţi îţi oferă toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa să aibă sens, semnificaţie. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea destinului tău.



Fii plin de neprevăzut şi mereu schimbător. Nu te împotrivi schimbării şi nu înceta niciodată să fii imprevizibil; numai atunci viaţa poate fi o permanentă bucurie. În momentul în care ceea ce faci este previzibil, ai devenit un robot.
Acţiunile unei maşini pot fi prevăzute. Ea este astăzi la fel ca ieri şi tot aşa va fi şi mâine. Este neschimbată. Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipă.
În clipa în care încetezi să te schimbi, într-un mod foarte subtil ai şi murit.



Riscă tot ce ai! Fii asemenea unui jucător! Riscă totul, deoarece clipa următoare ar putea să nu mai vină, aşa că de ce să îţi pese? De ce să te intereseze?
Trăieşte intens, trăieşte plin de bucurie. Trăieşte fără teamă, trăieşte fără să te simţi vinovat. Trăieşte fără să îţi fie frică de iad şi fără să doreşti raiul.
Trăieşte pur şi simplu.


Fiecare greşeala este o ocazie de a învăţa. Totul este să nu comiţi aceeaşi greşeală în mod repetat - ar fi o prostie... Însă comite cât mai multe greşeli noi de care eşti în stare; nu trebuie să-ţi fie teamă, căci acesta este singurul mod în care natura îţi permite să înveţi.



Religiozitatea înseamnă pur şi simplu o provocare pentru a creşte, o provocare aruncată seminţei pentru a ajunge la apogeul exprimării sale, a se deschide în mii de flori şi a-şi raspândi parfumul ascuns în ele.
Această mireasmă subtilă este ceea ce numesc eu religiozitate.



Fiecare este atât de nefericit încât vrea să găsească o explicaţie acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru asta o strategie foarte bună: faptul de a judeca.
Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuţi în legătura cu toate lucrurile. Nici o fiinţă nu este perfectă şi nici un om nu poate fi vreodată perfect, deoarece nu există perfecţiune; prin urmare, faptul de a judeca este foarte uşor. Tu eşti imperfect şi există o serie de lucruri care dovedesc această imperfecţiune. şi atunci te înfurii, te ridici împotriva ta şi împotriva întregii lumi: "De ce nu sunt perfect?" după care priveşti spre ceilalţi, încercând să regăseşti această imperfecţiune în fiecare.
Şi doreşti să-ţi deschizi inima, deoarece până nu o deschizi, viaţa ta va fi lipsită de orice celebrare, va fi aproape moartă. Însă nu poţi să faci acest lucru direct. Trebuie să distrugi mai întâi în întregime acest mecanism. Deci, în primul rând: nu te mai judeca pe tine însuţi.
În loc să te judeci, începe să te accepţi pe tine însuţi cu toate imperfecţiunile, cu toate slăbiciunile, cu toate greşelile şi eşecurile. Nu îţi cere să fii perfect. Aceasta înseamnă să ceri ceva ce nu este cu putinţă; te vei simţi frustrat.
La urma urmei, eşti o fiinţă omenească.



Priveşte animalele, priveşte pasarile: ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate. Niciodată nu o să vezi un bizon ieşindu-şi din fire. El este pe deplin mulţumit să îşi mestece aceeaşi iarbă în fiecare zi. El este aproape iluminat! Nu există nici o tensiune, el este în deplină armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este.
Bizonii nu fac partide pentru a revoluţiona lumea, pentru a schimba bizonul în super-bizon, pentru a face bizonii religioşi sau virtuoşi. Nici un animal nu este preocupat de vreun ideal uman.
Cu siguranţă că bizonii râd şi întreabă: "Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteţi fi pur şi simplu voi înşivă? Ce nevoie aveţi să fiţi altcineva?"
Primul lucru este aşadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tine însuţi.


Nu condamnaţi senzualitatea! Ea a fost condamnată în întreaga lume. Şi din cauza acestei condamnări energia care poate înflori în senzualitate se transformă în perversiune, gelozie, furie, ură; ea generează o existenţă aridă, lipsită de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântările omenirii. Este sensibilitatea voastră, este conştiinţa voastră. Este conştiinţa voastră filtrata prin corp.



Părinţii au crezut întotdeauna despre copii că sunt proprietatea lor şi că aceştia trebuie să le fie întrutotul asemănători, să îi copieze întocmai. O copie este însă lipsita de orice frumusete, iar existenta nu apreciaza aşa ceva; ea se bucura numai de ceea ce este original.
Trebuie să îţi ajuţi copiii să crească, astfel încât să te depăşească. Trebuie să îi ajuţi să nu te imite. Adevărata îndatorire a părinţilor este aceea de a-şi ajuta copiii să nu îi imite. Copiii sunt tentaţi, prin însăşi firea lor, să imite. Şi pe cine ar putea imita? Părinţii sunt cei mai apropiaţi.
Până acum părinţii au apreciat foarte mult faptul că propriii lor copii le seamănă. Tatăl se simte mândru că fiul său îi seamănă. Iar viaţa copilului este pierduta, el nu este dorit aşa cum este el de fapt.
Datorită acestei concepţii greşite, de a fi mândru de copiii care te imită, am creat o societate în care toată lumea imită.



Obedienţa nu presupune inteligenţă. Toate maşinile sunt obediente. Nimeni nu a auzit vreodată despre o maşină care să nu se supună.
Supunerea este, de asemenea, simplă. Ea te eliberează de povara oricărei răspunderi. Atunci nu mai este nevoie să elaborezi un răspuns, trebuie să faci doar ceea ce ţi se spune. Răspunderea aparţine celui care a dat ordinul. Dintr-un anumit punct de vedere, eşti foarte liber: nu poţi fi condamnat pentru acţiunile tale.


Religiozitatea nu este ceva în care să crezi - este un fapt care trebuie trăit, experimentat; ea nu este o credinţă pe care să o ai în minte, ci o savoare a întregii tale fiinţe.



Mintea nu se poate menţine într-o atitudine lipsită de judecată. Dacă o forţezi să fie astfel, se produce o blocare a inteligenţei. Atunci mintea nu mai poate judeca aşa cum trebuie.
A adopta o atitudine lipsită de judecată nu este un lucru care să ţină de sfera minţii. Numai o fiinţă care a transcens mintea poate să fie liberă de judecată; altfel ceea ce pare a fi o afirmaţie validă, un lucru valabil, este numai o aparenţă.
Orice hotărăşte mintea, orice afirmă ea, este poluat de condiţionările sale, de prejudecăţile sale - tocmai acestea o fac să judece.
De exemplu: vedeti un hoţ. Faptul ca el fură este ceva real, nu contestă nimeni asta; prin urmare, afirmaţi despre el un anumit lucru. Şi, fireste, faptul de a fura nu este bun; astfel încât atunci când afirmi despre un om că este hoţ, mintea ta spune: "Ai dreptate; afirmaţia ta este adevărată".
De ce ar fi însă un hoţ rău? Şi ce este de fapt răutatea? De ce a fost oare obligat să fure? Iar acţiunea de a fura este numai una din acţiuni: pe baza acesteia afirmaţi ceva aflat în legătură cu întreaga persoană. Şi afirmaţi despre individul respectiv că este un hoţ. El face însă şi alte lucruri, nu numai faptul de a fura.
Poate că este un pictor talentat, poate că este un dulgher bun, poate cântă frumos sau dansează bine; acel om poate avea o mie şi una de calităţi. Omul, în întregul său, este mult prea vast, iar faptul de a fura reprezintă o singură acţiune.
Şi nu poăi să te bazezi numai pe această acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga sa fiinţă. Nu o cunoşti deloc. Şi nu cunoşti nici măcar acţiunea care a avut loc, condiţiile care au determinat-o. Poate că şi tu ai fi furat în acele condiţii. Poate că în condiţiile respective faptul de a fura nu este ceva rău, deoarece fiecare acţiune depinde de circumstanţele în care se produce. Dacă priveşti lumea din jurul tău şi observi condiţionările oamenilor, părerile lor despre ceea ce este bine şi rău, corect şi greşit, vei vedea - pentru prima dată - că şi propria ta minte face parte dintr-o anumită secţiune a omenirii. Ea nu conţine nimic adevărat; este doar o parte. Şi tot ceea ce priveşti prin intermediul acestei minţi poartă în sine amprenta faptului de a judeca.


Existenţa este una singură. Ea se exprimă în milioane de forme, însă spiritul care este exprimat este acelaşi. Este o singură divinitate, cu o varietate infinită de creaturi.



Banii sunt un lucru ciudat. Dacă nu îi aveţi, lucrurile sunt simple, nu apare nici o problemă. Însă dacă îi aveţi, problemele îşi fac, cu siguranţă, apariţia.
Una dintre cele mai mari probleme pe care le creează banii este faptul că nu ştii niciodată dacă tu eşti cel dorit sau ei. Şi acest lucru este atât de dificil de aflat, încât ai prefera să nu îi ai deloc. Atunci, cel puţin, viaţa ar fi simplă.
Banii, care ar fi putut reprezenta o mare plăcere, devin însă - în acest caz - o sursă de angoasă. Nu ei sunt însă adevărata sursă, ci propria ta minte. Banii sunt folositori, nu este nici un păcat să îi ai, nu este nevoie să ai un sentiment de culpabilitate.



Acesta este modul în care mintea îşi creează starea sa de nefericire. Chiar dacă cineva te iubeşte, nu îi pune această întrebare delicată: dacă va spune că te iubeşte, vei avea îndoieli, iar dacă va afirma că este atras de banii tăi, îl vei crede. Însă, în acest din urmă caz, dacă atracţia o reprezintă banii, întreaga relaţie este terminată. Iar în cealaltă situaţie vei continua să porţi în tine bănuiala că este atras de banii tăi, nu de tine.
Însă nu e nimic rău: banii sunt ai tăi, la fel cum ale tale sunt şi nasul, ochii sau părul. Iar celălalt te iubeşte în întregime. Banii reprezintă, de asemenea, o parte a ta. Nu îi considera ca pe ceva separat, şi atunci nu va fi nici o problemă.
Încearcă să traieşti o viaţă fără complicaţii şi cu cât mai puţine probleme posibil.


A cunoaşte întreaga lume nu este nimic în comparaţie cu faptul de a cunoaşte misterul interior al fiinţei tale. Însăşi ideea de a compara este în întregime falsă. Fiecare individ este unic, deoarece nu mai există nimeni asemenea lui. Faptul de a compara ar fi fost ceva normal dacă indivizii ar fi fost asemănători. Dar nu sunt. Nici măcar gemenii nu sunt absolut identici. Este imposibil să găseşti o altă fiinţă care să fie exact ca tine. Noi comparăm deci fiinţe unice. Şi de aici provin toate problemele.



Un lucru fundamental. Şi în acelasi timp foarte dificil, este acela de a nu împărţi viaţa în acţiuni frumoase şi acţiuni prosteşti, de a nu crea nici o diviziune. Toate sunt părţi ale aceluiaşi întreg.
Trebuie numai să aveţi puţin simţ al umorului. Iar pentru mine simţul umorului este esenţial pentru ca persoana să reprezinte un tot unitar. Ce este rău în aceste mărunţişuri, în aceste lucruri prosteşti? De ce nu puteţi să râdeţi, de ce nu puteţi să vă bucuraţi de ele? Tot timpul judecaţi ce este bun şi ce este rău. Tot timpul sunteţi aşezaţi pe scaunul unui judecător, iar acest fapt vă face să fiţi serioţi.
Florile sunt frumoase, însă ce să spunem despre spini? Şi ei fac parte din existenţa florilor. Florile nu ar putea exista fără ei; spinii le protejează. Ei au o anumită funcţie, un anumit rol, o anumită însemnătate.
Dacă însă împarţi mereu, atunci florile sunt frumoase iar spinii devin urâţi. Această sevă hrăneşte însă tulpina, floarea şi spinii. În viaţa copacului nu se produce nici o împărţire, nu are loc nici un raţionament. Floarea nu este favorizată, spinul nu este doar tolerat; amândoi sunt în întregime acceptaţi. Şi acesta ar trebui să fie şi modul nostru de a vedea lucrurile în propria noastră viaţă. Există unele lucruri, lucruri mărunte, care, dacă le judecaţi, par stupide, prosteşti. Însă acest lucru se întâmplă datorită raţionamentului vostru; în realitate ele îndeplinesc, la rândul lor, un rol esenţial.



Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilă. Mintea nu poate să înţeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă, de realitate. Mintea este, ea însăşi, o ficţiune.
Poti trăi şi fără minte.
Însă nu poţi trăi fără inimă.
Şi cu cât existenţa ta este mai profundă, cu atât este şi inima ta mai implicată.



Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuă. Dar oamenii au impresia că ei înşişi reprezintă ceva static.
Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viaţa este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă. Iar o viaţă abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă.



Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior. Şi nu există nici persoane egale între ele. Fiecare este unic.
Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore. Însă aceasta nu înseamnă că Rabindranath Tagore este superior pentru că nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine.
Eu cred că fiecare reprezintă o manifestare unică. Trebuie deci să renunţăm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi să le înlocuim cu ideea nouă de unicitate.
Într-adevăr, fiecare individ este unic.
Priveşte doar cu mai multă iubire şi vei vedea că fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva.



Fă pur şi simplu doar ceea ce îţi face maximă plăcere ţie şi celor din jurul tău. Fă ceva care să înalţe în tine un cântec şi să creeze un ritm al celebrării în jurul tău.
O astfel de viaţă o numesc religioasă.
Ea nu se bazeaza pe principii, pe disciplină şi nici pe legi. Ea se rezumă la o singură idee: aceea de a-ţi trăi viaţa în mod inteligent.



Obedienţa are o anumită simplitate; nesupunerea presupune o inteligenţă de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus. Şi de fapt numai idioţii sunt supuţi.
Persoana inteligentă întreabă întotdeauna: "De ce ? De ce trebuie să fac acest lucru? Până când nu voi cunoaşte motivele şi consecinţele, nu mă voi implica în realizarea lui."
Numai aşa devine cu adevărat răspunzatoare.


Este imposibil pentru un sfânt să fie şmecher, în timp ce un şmecher poate fi sfînt.



Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea singurătăţii. El caută mereu să se angajeze într-o relaţie, să fie cu cineva - cu un prieten, cu un parinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil... cu cineva.
El a creat societăţi, cluburi - Lyon Club, Rotary Club. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să-şi uite singurătatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi încerci să uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că indiferent ce ai face, trăieşti singur.



Orice efort de evitare a singurătăţii eşuează şi va eşua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond, nu ai nevoie de un surogat care să te facă să-ţi uiţi singuratătea; trebuie doar să devii conştient de singurătatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, este atât de frumos tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulţime, de turmă, de celălalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns să auzi cuvântul "singur", că îţi şi aminteşti de o rană; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te răneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple.
Cuvântul "singurătate" nu are acelaşi sens - de rană, de gol care trebuie umplut. Singurătate înseamnă pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa.
Încearcă deci să găseşti centrul tău lăuntric în care eşti totdeauna singur, în care singurătatea a fost întotdeauna perfectă. În viaţă, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Însă această singurătate este atât de plină - nu este nici un gol -, atât de completă, atât de încărcată cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântările existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurătate, durerea va dispărea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinară blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare.
Aceasta nu înseamnă că un om care este centrat în singuratate nu îşi poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea fiinţă poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezintă o nevoie, ci o împartăşire. Fiinţa umană are atât de mult, încât poate împărţi cu alţii.



Facem cu toţii parte din aceeaşi existenţă. Indiferent pe cine răneşti, în cele din urma te răneşti pe tine însuţi. Poate că acum nu îţi dai seama de acest lucru, însă într-o bună zi vei înţelege şi îţi vei spune: "Dumnezeule! Acest lucru mi l-am facut cu mâna mea." Ai rănit pe cineva, crezând ca este vorba de un altul.
Nu este altcineva. Existenţa este una singură, este o unitate cosmică. Din această înţelegere se iveşte non-violenţa.


Când eşti furios, te pedepseşti pe tine însuţi. Arzi. îţi distrugi inima şi calităţile ei înalte şi te umpli de ură.



Omul este plin dacă este în armonie cu universul. Dacă nu este în armonie cu universul, atunci este gol, în întregime gol; iar din aceasta stare de gol se naşte dorinţa de a poseda.
Această dorinţă de a poseda poate fi umplută cu bani, cu locuinţe, cu mobilă, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poţi să trăieşti în acest gol. Este îngrozitor. Este o viaţă de fantomă. Dacă eşti gol şi înlauntrul tău, este imposibil să trăieşti.
Pentru a avea senzaţia că interiorul tău este plin există numai două căi. Fie intri în deplină armonie cu universul... te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile şi cu toate stelele. Aceasta este adevărata împlinire.
Însă dacă nu faci acest lucru, şi milioane de oameni nu îl fac, atunci singura cale este de a te umple cu tot felul de reziduuri.
Dorinţa de a poseda înseamnă că simţi pur şi simplu o stare de gol, pe care vrei să o umpli cu orice, indiferent care ar fi respectivul lucru. Odată ce înţelegi acest lucru, dorinţa de a poseda dispare. Atunci apare dorinţa de a intra în comuniune cu tot ceea ce este, astfel încât tot acest gol interior să dispară.



Întregul trecut al omenirii a pus un foarte mare preţ pe sărăcie, pe care a echivalat-o cu spiritualitatea, ceea ce este cu totul lipsit de sens.
Spiritualitatea este singura bogaţie care i se poate întâmpla unui om. Ea conţine toate celelalte bogăţii. Ea nu este împotriva nici unei alte bogăţii; ea este, pur şi simplu, împotriva oricărui fel de sărăcie.
Pe de-o parte oamenii respectă sărăcia, iar pe de altă parte vă îndeamnă: "Ajutaţi-i pe cei săraci!" Ciudat! Dacă sărăcia este atât de spirituală, atunci cel mai spiritual lucru este acela de a transforma un om bogat în unul sărac. Ajutaţi-i pe bogaţi să devină săraci, astfel încât să fie spirituali. De ce să-i ajutăm pe săraci? Vreţi să le distrugem spiritualitatea?
A trăi în abundenţă este singurul lucru spiritual care există.



Banii sunt un subiect dificil de abordat, din simplul motiv că nu am fost în stare să punem la punct un sistem financiar sănătos, în care banii să deservească întreaga omenire, şi nu să devină obiectul de manipulare al câtorva indivizi posesivi.
Banii reprezintă un subiect dificil, deoarece psihismul omului este plin de lăcomie. Astfel, banii nu reprezintă decât un mijloc de schimb, o modalitate perfect adecvată schimbului; nu există nimic rău în ei. Însă felul în care este pus la punct întregul sistem este complet greşit.
Dacă nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţă este o catastrofă. Şi toată viaţa încerci să câştigi bani, prin orice mijloace. Dacă ai bani, asta nu schimbă cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar această dorinţă nu mai are limite. Şi în cele din urmă ai atât de mulţi bani - cu toate că nu sunt destui, nu sunt niciodată destui, sunt însă mai mulţi decât ai altora - încât începi să te simţi vinovat, deoarece pentru a-i acumula ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, însă îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga.
Astfel, vor exista două categorii de fiinţe: prima - cele care încep să facă donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate; a doua - cele care se simt atât de vinovate încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor este o continuă angoasă. Fiecare respiraţie devine din ce în ce mai grea. Şi cel mai ciudat este că respectiva fiinţă a lucrat din greu, o viaţă întreagă, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care sădeşte dorinta, ambiţia de a fi bogat, de a fi puternic.
Iar banii aduc cu sine puterea; cu ei se poate cumpăra orice, în afară de acele câteva lucruri care sunt imposibil de cumpărat. Însă nimănui nu îi pasă de aceste lucruri.
Meditaţia nu poate fi cumpărată, iubirea nu poate fi cumpărată, nici prietenia sau gratitudinea; însă nimănui nu îi pasă de acestea.



Priviti existenţa, cu întreaga ei abundenţă. De ce este nevoie de atât de multe flori în întreaga lume? Trandafirii ar fi fost suficienţi. Existenţa este, însă, abundentă - milioane şi milioane de păsări, milioane de animale, totul există din abundenţă.
Natura nu este ascetică, ea danseaza pretutindeni: în valurile oceanului, în zborul păsărilor. Ea cântă peste tot - în vântul care trece prin ramurile pinilor, în ciripitul păsărilor...
De ce este nevoie de milioane de sisteme solare, fiecare sistem având milioane de stele? Nu pare să existe nici un motiv care să justifice existenţa lor, în afara faptului c această abundenţă este în însăşi firea existenţei, această bogăţie este însăşi esenţa ei; existenţa nu crede în sărăcie.



Eu nu văd lăcomia ca pe o dorinţă. Ea este în realitate o boală existenţială. Nu eşti în armonie cu întregul; şi numai această armonie cu întregul te poate vindeca.
Pentru mine, lăcomia nu reprezintă o dorinţă, prin urmare nu trebuie să faceţi nimic pentru a o înlătura. Trebuie să înţelegeţi acel gol pe care încercaţi să-l umpleţi şi să vă puneţi întrebarea: "De ce am această senzaţie de gol? Întreaga existenţă este atât de plină, de unde această stare de vid? Poate că m-am rătăcit. Nu mai merg în aceeaşi direcţie. Nu mai aparţin existenţei, aceasta este cauza stării de gol pe care o încerc."
Rămâneţi deci în acest curent existenţial, lăsaţi-vă în voia lui; apropiaţi-vă de existenţă în tăcere şi în linişte, în meditaţie. Şi, într-o bună zi, veţi vedea că sunteţi foarte plini pe dinăuntru; este un preaplin din care se revarsă bucuria, beatitudinea, binecuvântarea. Aveţi atât de mult încât puteţi să dăruiţi întregii lumi, fără ca bogăţia voastră să se epuizeze.
În acea zi veţi fi pentru prima dată liberi de orice dorinţă de a poseda bani, mâncare, lucruri... sau orice altceva. Vei trăi însă liber de această dorinţă de a poseda, care nu poate fi satisfăcută, de această rană care nu poate fi lecuită; vei trăi firesc. Şi vei găsi tot ce ai nevoie.



Fiecare se simte inferior într-un fel sau altul. Motivul este neacceptarea faptului că fiecare este unic. Nu se pune problema superiorităţii sau a inferiorităţii. Fiecare face parte dintr-o categorie care îi este proprie. Şi din acest lucru nu rezultă nici o comparaţie.
Noi nu le-am permis oamenilor să se accepte pe ei înşişi aşa cum sunt. În clipa în care te accepţi aşa cum eşti, fără nici o comparaţie, orice inferioritate şi orice superioritate dispare. În acceptarea totală de sine vei fi liber de aceste complexe de inferioritate sau superioritate. Altfel, vei suferi toată viaţa.
Şi nu pot să-mi închipui o fiinţă care să aibă totul în această lume. Unii n-au ezitat să încerce, dar au eşuat lamentabil.
Fii doar tu însuţi şi va fi suficient.
Eşti acceptat de soare, eşti acceptat de lună, eşti acceptat de arbori, de ocean, de pământ. Ce poţi să îţi doreşti mai mult?
Eşti acceptat de întregul univers.
Bucură-te şi savurează acest lucru!



Nevoia imperioasă a fiecăruia este de a fi aprobat şi recunoscut.
Mentalitatea generală are la bază ideea că, până când nu suntem recunoscuţi, suntem nişte anonimi şi nu valorăm nimic. Nu munca noastră este importantă, ci recunoaşterea ei. Aceasta înseamnă a pune căruţa înaintea boilor. Munca noastră ar trebui să fie o bucurie în sine.
Trebuie să lucrezi nu pentru a fi recunoscut, ci pentru că îţi place să fii creativ. Îţi place munca doar de dragul muncii. Trebuie să munceşti numai dacă îţi place.
Nu cere şi nu aştepta nici o apreciere. Dacă ea vine, nu îi da o importanţă prea mare. Dacă nu vine, nu te gândi la ea. Împlinirea ta trebuie să se găsească în însăşi munca ta.



Dacă o fiinţă învaţă acest lucru simplu, de a-şi iubi munca, oricare ar fi aceasta, de a o iubi fără a cere nici o recunoaştere, lumea în care ne găsim ar fi mai frumoasă şi mai plină de celebrare, altfel cădeţi în cercul vicios al nefericirii. Lucrul pe care îl faci nu este bun pentru că îţi place, ci pentru că lumea îl recunoaşte, îl recompensează şi te premiază, îţi decernează Premii Nobel.
Lumea a distrus întreaga valoare pe care creativitatea o are în sine şi a distrus milioane de oameni, deoarece nu toţi pot fi laureaţi ai Premiului Nobel. Iar dorinţa de recunoaştere a fost creată în interiorul fiecăruia, astfel încât nimeni nu mai poate lucra în linişte, în tăcere, bucurându-se de orice ar face. Iar viaţa este constituită din tot felul de lucruri mărunte. Pentru aceste lucruri mici nu pot exista recompense sau titluri de onoare decernate de diverse universităţi sau guverne.



Bucuria nu înseamnă a finaliza ceva; bucuria consta în faptul că ai dorit respectivul lucru, că l-ai dorit din toată inima, că în timp ce te ocupai de el ai uitat de tot restul lumii; era singura preocupare a întregii tale fiinţe.
În aceasta se găseşte binecuvântarea şi recompensa ta. Şi nu în faptul de a-l finaliza sau de a-l avea permanent.
În acest curent schimbător al existenţei, fiecare clipă trebuie să conţină propria ei recompensă. Orice am fi făcut, ne-am dat întreaga silinţă, am făcut-o din toată inima.
Nu am lăsat nimic neexprimat, întreaga noastră fiinţă a fost cuprinsă în respectiva acţiune.
În aceasta se află toată beatitudinea noastră.



Realitatea este că fiecare este unic, fiecare are o anumită individualitate. Trebuie să renunţăm pur şi simplu la ideile noastre despre cum ar trebui oamenii să fie; ele trebuie înlocuite cu ideea ca, indiferent cum ar fi, oamenii sunt frumoşi. Nu se pune în nici un fel problema lui "ar trebui să fie"; cine suntem noi pentru a impune un "trebuie" asupra altcuiva? Dacă existenţa vă acceptă aşa cum sunteţi, cine sunt eu pentru a nu face la fel?
Este necesară numai o schimbare de atitudine; este ceva foarte simplu, odată ce ideea este acceptată de gândirea voastră: fiecare om este unic, fiecare om este aşa cum este. Şi trebuie să fie aşa cum este. Acesta este adevăratul respect pentru individualitate, pentru oameni, aşa cum sunt ei.
Întreaga omenire ar fi într-un cu totul alt spaţiu, mult mai plin de iubire şi de împlinire, dacă i-am accepta pe oameni aşa cum sunt ei.



Numai comunismul care îşi va căuta sursa în iubire, în inteligenţă, în generozitate, va fi autentic. Comunismul care este impus cu forţa este fals.
Şi nu există nici măcar un singur om, oricât de sărac ar fi, care să nu fie în stare să contribuie şi el cu ceva.


De ce să nu creezi o viaţă acolo unde banii nu creează nici o ierarhie, ci dau pur şi simplu din ce în ce mai multe şanse tuturor?


Oamenii autoritari sunt cei care suferă de un complex de inferioritate. Pentru a-şi ascunde inferioritatea, ei încearcă să-şi impună o falsă superioritate. Ei vor să arate că sunt cineva, vor să demonstreze că propriul lor cuvânt este singurul adevăr şi singura literă de lege. În străfundurile lor însă sunt fiinţe mult inferioare.



Natura nu are, cu siguranţă, nici o ierarhie. Ierarhia este un joc al minţii omeneşti, deoarece ego-ul nu poate fi hrănit în afara unei ierarhii; în afara acesteia el moare - pur şi simplu.
În natură fiecare lucru are o şansă, are un spaţiu al lui; nimeni nu este şef. Nimeni nu este stăpân. Şi nu există nici un servitor. Natura funcţionează aproape ca un întreg organic, în care individualitatea nu este pierdută, însă în care ego-ul nu are nici o şansă de a se dezvolta; ca urmare, copacii sunt lipsiţi de ego, păsările sunt lipsite de ego.
Problema apare odata cu omul.



Este privilegiul exclusiv al omului - şi numai al lui - de a rămâne singur, de a se ridica împotriva întregii lumi, în cazul în care crede că adevărul se află de partea sa.
Dacă tu simţi că aceasta este calea care duce la libertate, atunci acceptă bucuros orice fel de răspundere. Atunci toate aceste răspunderi nu te vor mai împovăra.
Toate aceste răspunderi te vor maturiza, vei fi mai centrat, mai înrădăcinat, mai individualizat.


În miinile tale se găseşte doar o singură clipă - cea autentică. Iar ea nu se mai întoarce vreodată. Fie o trăieşti, fie o laşi netrăită.



Fiecare copil înţelege faptul că modul în care priveste el lumea este diferit de acela al părinţilor săi. Acest lucru este sigur, cel puţin din punctul lui de vedere.
El are cu totul alte valori. Poate că el strânge scoici de pe plajă, iar părinţii îi spun: "Aruncă-le! De ce îţi pierzi timpul degeaba?" Iar pentru el sunt atât de frumoase...
Copilul observă diferenţele, el vede că valorile lor sunt diferite. Părinţii sunt ahtiaţi după bani; el doreşte să colecţioneze fluturi. Şi nu poate înţelege motivul pentru care ei se arată atât de interesaţi de bani. "Ce o să faceţi cu ei?" Iar părinţii săi nu pot înţelege ce va face copilul cu acei fluturi sau cu acele flori.
Fiecare copil ajunge să îşi dea seama de acest lucru, de faptul că există diferenţe. Singura problemă este că îi este teamă să afirme că dreptatea este de partea lui.
Cea mai bună soluţie, în privinţa copilului, ar fi aceea de a-l lăsa în pace. Trebuie doar să ai puţin curaj; acesta nu îi lipseşte, numai că întreaga societate este astfel făcută încât până şi frumoasa calitate a curajului copilului este condamnată.
Dacă părinţii îşi iubesc cu adevărat copiii, îi vor ajuta să fie curajoşi, chiar dacă acest curaj e împotriva lor. Ei îi vor ajuta să se arate plini de curaj faţă de profesori, faţă de societate, faţă de oricine încearcă să le distrugă individualitatea.



Aminteşte-ţi în permanenţă să nu faci niciodată compromisuri. Compromisul nu îşi găseşte nici un loc în viziunea mea. Puteţi întâlni mulţi oameni nefericiţi, datorită faptului că au facut întotdeauna compromisuri, iar acum nu pot să îşi ierte acest lucru. Ei ştiu că ar fi trebuit să îndrăznească, însă s-au dovedit a fi laşi. Ei şi-au pierdut respectul de sine, s-au devalorizat în propriii lor ochi. Acesta este rezulatul compromisurilor.
De ce trebuie să facem compromisuri? Trăiţi, în această mică viaţă, cât mai total posibil. Nu vă fie teamă să mergeţi până la capăt. Nu puteţi fi mai mult decât totali - aceasta este ultima linie. Şi nu faceţi nici un compromis. Întreaga minte va pleda în favoarea unui compromis, deoarece aşa am fost crescuţi, acesta este modul în care am fost condiţionaţi.
"Compromis" este unul dintre cele mai urâte cuvinte ale limbii. El înseamnă "eu pun o jumătate, tu pui cealaltă jumătate; eu mă ocup de o jumătate, tu de cealaltă." Oare de ce?
Atunci când totul se află la dispoziţia ta, atunci când poţi să alegi dacă să mănânci prăjitura sau să o păstrezi, de ce să faci un compromis?
Îţi trebuie doar puţin curaj, puţină îndrăzneală, însă numai la început. Odată ce ai experimentat frumuseţea faptului de a nu face compromisuri, odată ce ai experimentat demnitatea, integritatea şi individualitatea care rezultă din acestea, simţi pentru prima data că ai rădăcini, că viaţa ta se desfăşoară dintr-un centru care este doar al tău.


Persoanele nefericite pot fi înrobite foarte uşor. Persoanele pline de celebrare, de beatitudine, nu pot cădea în sclavie.



Sexul este începutul vieţii, iar moartea este sfârşitul aceleiaşi vieţi; ele sunt aşadar cele două capete ale aceleiaşi energii, cei doi poli ai aceleiaşi energii. Ele nu pot fi separate.
Poate că sexul este prima rată a morţii, în timp ce moartea este sexul cu toate ratele achitate.
Este vorba însă de una şi aceeaşi energie, care îşi manifestă ambele aspecte.



De ce să nu trăiţi o viaţă în care sexul să fie lipsit de experienţe amare, gelozie şi eşecuri, în care sexul să fie doar ceva amuzant, la fel ca oricare alt joc; de ce să nu fie un simplu joc biologic?
Dacă jucaţi tenis, nu înseamnă că trebuie să jucaţi toată viaţa cu acelaşi partener...
Viaţa ar trebui să fie mai bogată. Este necesară doar puţină înţelegere, şi iubirea nu va mai reprezenta o problemă, iar sexul nu va mai fi tabu.


Mintea nu este nimic altceva decât o colecţie de amintiri din trecut, din care se construiesc toate imaginile şi visele.



Folosiţi fiecare ocazie pe care v-o oferă viaţa pentru a vă mări inteligenţa, pentru a vă ridica gradul de conştienţă. De obicei facem tot ce ne stă în putere pentru a ne transforma viaţa într-un iad. Cei care suferiţi sunteţi voi înşivă. Şi din cauza suferinţei voastre îi faceţi şi pe alţii să sufere.
Iar când este vorba de un grup mai mare de oameni, care trăiesc împreună şi îşi produc suferinţe unii altora, această suferinţă creşte. Aşa s-a transformat întreaga lume într-un infern.
Această situaţie poate fi schimbată într-o singură secundă, însă trebuie înţeles un lucru fundamental: nici un paradis nu există dacă nu există inteligenţa.



Eu cred că rolul părinţilor nu este acela de a-i ajuta pe copii să creasca; ei cresc şi fără să fie ajutaţi de părinţi.
Rolul vostru este acela de a-i întreţine, de a-i hrăni, de a proteja ceea ce este în creştere. Nu le impuneţi nici o direcţie şi nu sădiţi în ei nici un ideal. Nu le spuneţi ce este bine şi ce este rău; lăsaţi-i să descopere asta singuri, prin propria lor experienţă.



Modul de gândire conform căruia copiii sunt proprietatea voastră, este greţit. Ei au luat naştere prin intermediul vostru, însă nu vă aparţin. Voi aveţi un trecut; ei au doar viitor.
Ei nu-şi vor trăi viaţa în conformitate cu ideile voastre. Dacă ar trăi în conformitate cu ele, ar însemna să nu trăiască aproape deloc. Ei trebuie să-şi ducă viaţa în acord cu ei înşişi, în libertate, pe deplin responsabili, înfruntind toate pericolele şi obstacolele ce le ies în cale.



Odată ce ai înţeles că propriii tăi copii nu-ţi aparţin, că ei aparţin existenţei, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenţei că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunaţi. Însă nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potenţialul lor. Nu le impune propria ta gândire.
Ei nu vor trăi aceleaşi vremuri, ei nu vor avea de înfruntat aceleaşi probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu îi pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme.
Nu-şi vor găsi locul, nu vor fi pregătiţi.



Cruzimea este o neînţelegere. Ea îşi face apariţia în noi pentru că ne e frică de moarte. Nu vrem să murim, aşa că înainte ca altcineva să ne ucidă, vom încerca să ucidem noi, având în vedere că cea mai bună apărare este atacul. Şi nu se ştie cine te va ataca.
În lumea animalelor, în lumea oamenilor, concurenţa este mereu prezentă, astfel încât oamenii atacă neîncetat, fără să-şi pună problema pe cine atacă sau dacă respectiva fiinţă se pregătea într-adevăr să atace. Însă acest lucru nu se poate afla, aşa că ocazia nu trebuie ratată.
Iar atunci când ataci pe cineva, inima ta se împietreşte din ce în ce mai mult. Şi faptul de a ataca începe să-ţi facă plăcere. Fenomenul poate fi observat în lumea animală, fiind cauzat de aceeaşi concurenţă pentru hrană, pentru putere...
Cruzimea nu înseamnă altceva decât spiritul de competiţie, dorinţa de a fi neapărat cel dintâi. Dacă e necesar, ajungem să folosim chiar violenţa, însă primul loc trebuie cucerit cu orice preţ. Ea apare atât la animale, cât şi la om. De ce însă această goană după primul loc?
Adevăratul motiv este moartea.



Cruzimea dispare numai atunci când descoperi că moartea nu există, când experimentezi ceva aflat dincolo de moarte, întreaga cruzime dispare cu desăvârşire. Atunci nu mai contează: nu mai este nevoie să fugi, poţi să îl laşi pe celalalt să o ia înaintea ta, deoarece acum ştii că lumea este infinită, că viaţa este nesfârşită.
Nu se poate pierde nimic; dacă nu se întâmplă astăzi, atunci se va întâmpla cu siguranţă mâine. Dacă înţelegi cu adevărat acest lucru, este imposibil să mai pierzi ceva.


În realitate, faptul de a lupta şi de a fi plin de cruzime te aspreşte din ce în ce mai mult, iar inima ta împietreşte. Cu o asemenea inimă împietrită vei trece pe lângă tot ceea ce este minunat, frumos şi plin de beatitudine.



Este dificil să dai explicatii animalelor. Problema este însă că e şi mai greu să se explice fiinţelor umane că prin intermediul competiţiei, al ambiţiei violente, al dorinţei de a fi întotdeauna pe primul loc, se creează o lume anormală, în care nimeni nu se mai bucură de nimic. Şi în care toţi rămân săraci.
Singura cale de a-i face pe oameni să înţeleagă este aceea de a-i face să perceapa existenţa sinelui lor nemuritor; ca urmare a acestui fapt, orice urmă de cruzime va dispărea. Problema apare din cauza faptului că viaţa este prea scurtă. Dacă la ambele capete întilneşti infinitul - trecutul şi viitorul - nu e nevoie să te grăbeşti, nu este nevoie nici măcar să intri în competiţie.
Viaţa este atât de vastă şi de plină, încât nu o poţi epuiza.



Pentru cei ce doresc să analizeze viaţa, trăirea şi iubirea prin intermediul gândirii, trecutul şi viitorul sunt pe deplin satisfăcătoare, deoarece le oferă un câmp de acţiune nelimitat.
Ei pot decora trecutul, îl pot înfrumuseţa aşa cum doresc, chiar dacă nu l-au trăit niciodată; atunci când lucrurile se petreceau, ei nu trăiau în prezent. Toate acestea sunt numai umbre, reflecţii. În goana lor neîntreruptă au zărit câteva lucruri şi au impresia că au trăit.
Singura realitate a trecutului este moartea, nu viaţa. Singura realitate a viitorului este tot moartea, nu viaţa.
Cei care şi-au ratat viaţa, cei care nu şi-au trăit-o atunci când trebuia, încep să viseze la viitor pentru a umple cumva acest gol. Viitorul lor este doar o proiecţie provenită din trecut. Tot ceea ce au ratat în trecut este proiectat şi aşteptat să se întâmple în viitor; iar între aceste două inexistenşe se găseşte această scurtă clipă care există cu adevărat şi care este plină de viaţă.



Se crede că timpul este format din trecut, prezent şi viitor, însă acest lucru este greşit. Timpul este format numai din trecut şi viitor. Prezentul este însăşi esenţa acestei vieţi.
Aşadar, cei ce vor să trăiască nu au altă cale decât aceea de a trăi în prezent. Numai prezentul este existenţial.
Trecutul este doar o colecţie de amintiri, iar viitorul nu este nimic altceva decât imaginaţia, visele voastre.
Realitatea este aici şi acum.



Prezentul nu are nimic de-a face cu timpul. Dacă te afli pur şi simplu aici, în această clipă, timpul nu există. Există doar o imensă tăcere, linişte, nemişcare, nu se mai întâmplă nimic, totul s-a oprit deodată.
Prezentul îţi oferă posibilitatea să te cufunzi în adâncurile oceanului vieţii, să te înalţi spre seninul cerului vieţii.
Sunteţi însă pândiţi de pericole din ambele sensuri: "trecut" şi "viitor" reprezintă cele mai periculoase cuvinte ale limbajului uman. Între trecut şi viitor, faptul de a trăi în prezent este similar cu a face echilibristică pe o frânghie; pericolul există de ambele părţi.
Însă odată ce ai gustat din darurile prezentului, nu îţi mai pasă de nici un pericol. Odată ce intri în armonie cu viaţa, nu mai contează nimic.
Iar pentru mine, viaţa este tot ceea ce există.



Pentru cei care vor să trăiască viaţa. Şi nu să se gândeasca la ea, pentru cei care vor să existe cu adevărat. Şi nu să filozofeze despre acest lucru, nu există nici o alta alternativă: ei trebuie să savureze nectarul clipei prezente. Umpleţi-vă cu tot ceea ce vă oferă clipa prezentă, deoarece ea nu se va mai întoarce. Odată ce a trecut, a trecut pentru totdeauna.
Viaţa durează şaptezeci, optzeci de ani; moartea se întâmplă într-o singură clipă. Este atât de condensata, încât dacă ai trăit o viaţă justă, vei putea intra în misterul morţii. Misterul constă în faptul că moartea nu este decât coperta; în interiorul ei se gaseşte nemurirea ta, viaţa ta eternă.



Nu mă gândesc prea mult la viitor, deoarece acesta se naşte din clipa prezentă. Dacă putem avea grijă de clipa prezentă, am avut grijă şi de viitor.
Viitorul nu va apărea din neant, el va creşte din clipa prezentă. Următorul moment creşte din acesta.
Dacă acest moment este plin de frumuseţe, pace, beatitudine, următorul va fi şi mai paşnic. Şi mai beatific.


Pentru mine, seriozitatea este o boală, iar simţul umorului vă face mai umani, mai smeriţi. Simţul umorului este unul dintre cele mai importante aspecte ale religiozităţii.



Omul nu trebuie să urmărească transcenderea naturii.
Adevărat vă spun, fiinţa umană trebuie să aducă natura la împlinire, fapt care nu poate fi făcut de nici un animal. Aceasta este diferenţa. Voi sunteţi născuţi ca fiinţe în cadrul naturii. Nu puteţi să vă depăşiţi condiţia. Este ca şi cum aţi încerca să vă trageţi de păr pentru a va ridica în aer. S-ar putea să faceţi un mic salt, însă mai devreme sau mai târziu veţi cădea pe pământ şi s-ar putea să vă alegeţi cu câteva fracturi. Nu puteţi zbura.
Acest lucru a fost încercat dintotdeauna: oamenii au încercat neîncetat să se ridice deasupra naturii, să îşi depăşească condiţia. Însă ei nu sunt separaţi de natură.
Omul are capacitatea, inteligenţa şi libertatea de a explora; iar dacă aţi explorat în întregime natura, aţi ajuns acasă.
Natura este casa voastră.



Una din legile fundamentale ale vieţii este aceea că tot ce se află pe un plan mai înalt este şi foarte vulnerabil. Rădăcinile unui copac sunt foarte puternice, însă florile sale nu sunt la fel. Florile sunt foarte fragile; un vânt mai puternic le poate distruge.
Acelaşi lucru e valabil şi în cazul conştiinţei umane. Ura e foarte puternică, însă nu la fel se întâmplă şi cu iubirea. Iubirea e ca o floare care poate fi strivită cu uşurinţă de orice vânt, care poate fi distrusă de orice animal.
Valorile superioare ale vieţii sunt cele care trebuie să fie protejate.
Valorile inferioare se protejează singure.
O piatră nu trebuie să fie protejată, însă tufa de trandafiri, aflată în apropierea ei, are nevoie de această protecţie. Piatra este deja moartă, ea nu mai are cum să moară. Ea nu are nevoie de apărare.
Dar trandafirul este viu: plin de culoare, frumos, atrăgător. Acesta este pericolul: puterea sa constă în frumuseţe, însă datorită frumuseţii pericolul îşi poate face apariţia. Cineva ar putea să-l rupă.
Nimeni nu va ridica piatra, însă floarea poate fi ruptă cu uşurinţă.



Trebuie să faci dragoste numai atunci când te găseşti pe cea mai înaltă culme, iar pentru a face acest lucru este nevoie de o anumită disciplină. Disciplina a fost folosită, însă nu pentru a face dragoste. Eu vă învăţ disciplina de a face dragoste aşa cum trebuie, astfel încât iubirea voastră să nu fie un simplu act biologic, care nu pătrunde în lumea voastră psihică.
Iubirea are puterea de a ajunge chiar şi în lumea voastră spirituală, desăvârşirea iubirii înseamnă atingerea acestei culmi a spiritualităţii umane.



Orgasmul nu este ceva necesar reproducerii.
Este ceva care deschide o fereastră către evoluţia superioară a conştiinţei.



Experienţa orgasmului este întotdeauna nesexuală. Chiar dacă ai ajuns la ea prin intermediul sexului, ea nu conţine nici o urmă de sexualitate.
Aceasta conduce la ideea ca orgasmul ar putea fi atins şi prin mijloace care nu au nimic de-a face cu sexul, deoarece el însuşi fiind nesexual, sexualitatea nu reprezintă neapărat singura cale.
Cei care au experimentat pentru prima data acest lucru trebuie să-şi fi dat seama că pot exista şi alte căi pentru a ajunge la orgasm, deoarece sexul nu este o parte integrantă a acestuia.
Orgasmul este în întregime liber de orice impresie sexuală.
Apoi ei au urmărit probabil modul în care se produce acesta. Şi lucrurile s-au limpezit: în momentul în care are loc orgasmul, timpul se opreşte, uiţi de existenţa timpului.
Mintea se opreşte la rândul ei, devine liberă de orice gând.
Clipa este de un calm deosebit, iar conştienţa atinge o culme.
Orice fiinţă care a experimentat aceste lucruri va concluziona: "Dacă asemenea lucruri - conştienţa, absenţa gândurilor, ieşirea din timp - pot fi obţinute şi fără a face apel la sex, atunci se poate ajunge la starea orgasmică şi fără a face apel la sexualitate".
Şi aceasta este certitudinea mea: în felul acesta a descoperit omul pentru prima dată meditaţia.


Libertatea aduce cu sine o totală responsabilitate faţă de tot ceea ce eşti şi faţă de tot ceea ce urmează să devii.


Există fiinţe care se înfurie: ele pun la cale revoluţii, produc schimbări în societate, în stat. Însă toate revoluţiile lor eşuează, deoarece tot ceea ce se bazează pe furie, se bazează şi pe ignoranţă. Iar o schimbare autentică nu poate fi posibilă.



Schimbarea în mai bine nu este posibilă dacă are drept punct de plecare furia.
Vreau să vă reamintesc faptul că tristeţea este o furie inversată. Ea nu este diferită; este o furie reprimată. Dacă o analizaţi, veţi ajunge la aceasta concluzie. Tristeţea poate fi uşor transformată în furie; tot astfel, furia se poate transforma în tristeţe. Ele nu sunt două lucruri diferite, ci sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen.



Lumea este tristă, este nefericită. În inimile oamenilor există o mare suferinţă. Însă acest lucru nu trebuie să vă întristeze, pentru simplul motiv că, fiind trist, te vei alătura celor aflaţi în această stare; vei crea o tristeţe şi mai mare. Iar acest fapt nu ajută cu nimic.
Este ca atunci când oamenii sunt bolnavi iar voi, văzând starea în care se află, vă îmbolnăviţi la rândul vostru. Dar boala voastră nu-i va putea în nici un caz vindeca; procedând astfel veţi mări numărul celor bolnavi. A avea compasiune pentru boala lor înseamnă a-i căuta cauzele, motivele care le generează suferinţa şi nefericirea. Şi a-i ajuta să înlăture aceste cauze.
Iar în acest timp trebuie să rămâneţi cât mai bine dispuşi posibil, deoarece numai bucuria voastră îi poate ajuta, nu şi tristeţea. Trebuie să fiţi bine dispuţi. Ei trebuie să ştie că există posibilitatea de a fi fericit în această lume tristă...


Furia, mânia, reprezintă întotdeauna un semn de slăbiciune.



Atunci când au loc cataclisme, devii conştient de realitate aşa cum este ea. Ea este întotdeauna fragilă, fiecare este în pericol. Numai că, în condiţii obişnuite, eşti cufundat într-un somn adânc, astfel încât nu vezi acest lucru. Continui să visezi, imaginându-ţi lucruri frumoase pentru viitor, pentru zilele ce vor urma.
Când pericolul este iminent, îţi dai seama deodată că s-ar putea să nu mai existe nici un viitor, nici un mâine. Şi că aceasta este singura clipă pe care o ai...
Vremurile în care au loc cataclisme sunt revelatoare. Ele nu aduc nimic nou în lume, ele arată lumea aşa cum este. Ele te trezesc. Dacă nu înţelegi acest lucru, poţi înnebuni; dacă îl înţelegi, poţi să te trezeşti.
Nu are nici un rost să îţi faci griji, deoarece vei rata această ocazie şi nici nu vei ajuta pe nimeni. Acesta este deci secretul pentru a depăşi pericolele.
Soluţia este urmatoarea: începe să trăieşti mai intens, mai total, mai conştient, astfel încât să descoperi în tine ceva ce nu poate fi distrus de moarte. Acela este adăpostul, acela reprezintă singurul lucru sigur.
Singura problemă care se pune este aceea de a folosi aşa cum trebuie fiecare ocazie care ţi se oferă. În orice ar consta ea, foloseşte-o în mod just.
Dezastrul poate fi mare, pericolul este mare, însă şi ocazia este pe măsură.


Nici o iluzie, oricât de mare şi frumoasă, nu poate rezista în faţa realităţii. Realitatea o va strivi mai devreme sau mai târziu.



Rolul tatălui şi al mamei este mare, deoarece ei aduc pe lume un nou oaspete, care nu ştie nimic, dar care este dotat cu un anumit potenţial propriu. Până când acest potenţial nu creşte, copilul va rămâne nefericit; şi nici un părinte nu-şi poate imagina nefericirea propriului său copil.
Ei doresc sincer fericirea copilului, însă modul lor de gândire este greşit. Ei cred că dacă propriii lor copii devin doctori, profesori, ingineri sau oameni de ştiinţă, vor fi fericiti. Dar se înşeală.
Copiii lor pot fi fericiţi doar dacă devin ceea ce trebuie să devină. Ei pot dezvolta numai sămânţa pe care o poartă în interiorul lor.



Judecata este ceva urât, ea îi răneşte pe oameni. Pe de o parte îi răneşti, le provoci răni, iar pe de alta doreşti ca ei să te iubească, să te respecte. Acest lucru nu este posibil.
Iubeşte-i, respectă-i. Şi poate că iubirea şi respectul îi vor ajuta să schimbe multe din slăbiciunile lor, multe din eşecurile lor, deoarece iubirea le va da o nouă energie, un nou rost, o nouă putere.
Iubirea le va da rădăcini adânci pentru a se putea împotrivi vântului puternic, soarelui fierbinte, ploilor grele.



Ori de câte ori se va pune problema unei alegeri, aminteşte-ţi că nu trebuie să preferi mintea în locul inimii.
Inima este legatura ta cu existenţa, în timp ce mintea este legătura cu societatea.


Dacă eşti trist, undeva greşeşti; dacă eşti plin de bucurie, tot ceea ce faci este corect.



Când va spun să fiţi bine dispuşi, să fiţi fericiţi, să vă bucuraţi că nu sunteţi în situaţia de a fi nefericiţi, de a suferi, o fac cu un anumit scop.
Scopul este acela de a fi un exemplu pentru cei care au uitat în întregime că viaţa poate fi o celebrare. Cu tot întunericul din jur, puteţi să nu vă lăsaţi împovăraţi de acesta; chiar dacă el va înconjoară, puteţi - totuşi - să dansaţi. Întunericul nu poate împiedica dansul vostru; el nu are nici o putere.
Iar pentru mine, aceasta este adevărata slujire a aproapelui.


Mintea trebuie învăţată să devină un slujitor al inimii. Raţiunea trebuie să fie întotdeauna în slujba iubirii. Atunci viaţa se poate transforma într-un festival de lumini.



Vechiul dicton "aşa cum este sus, tot astfel şi jos". Şi invers, conţine unul din adevărurile fundamentale despre misticism.
Acesta ne arată că nu există nici deasupra, nici dedesubt, că existenţa este una.
Diviziunile sunt create de minte.
Existenţa este nedivizată.
Împărţirile sunt propriile noastre proiecţii, cu care ne identificăm atât de mult încât pierdem contactul cu totalitatea.
Mintea noastră este doar o mică fereastră care se deschide spre vastul univers, însă atunci când priviţi dincoace de fereastră, conturul ei limiteazţ cerul. Deşi cerul nu are nici o limită, pentru percepţia voastră conturul ferestrei se confundă cu cadrul întregii existenţe.



Astfel se întâmplă uneori şi cu cei care poartă ochelari: ochelarii sunt pe nas, iar ei îi caută. Au uitat până şi faptul că le-ar fi cu neputinţă să vadă fără ochelari, deşi faptul că pot privi, că pot vedea, reprezintă o certitudine a faptului că ochelarii sunt la locul lor.
Însă dacă foloseşti ochelari ani de zile, ei devin încetul cu încetul o parte din tine; devin ochii tăi. Nu-i mai priveşti ca fiind separaţi de tine. Dar fiecare pereche de ochelari colorează într-un anumit fel lucrurile care trec prin ei. Voi sunteţi observatorul aflat în spatele lor, ochelarii nu pot privi ei înşişi. Lucrurile din exterior nu au culoarea pe care o arată ochelarii, însă voi aţi devenit atât de identificaţi cu ei încât...
Mintea omului este doar un simplu instrument. Ochelarii se află în afara capului, în timp ce mintea se găseşte în interiorul acestuia, în aşa fel încât nu o poţi scoate în fiecare zi. şi este atât de aproape, în interior, încât însăşi această apropiere s-a transformat în identificare.
Prin urmare, tot ceea ce înţelege mintea pare a fi real. Dar mintea nu poate percepe realul, ea nu poate vedea decât propriile sale prejudecăţi. îşi poate vedea propriile proiecţii afişate pe ecranul lumii.


Cel mai mare duşman al adevărului este persoana cunoscătoare, iar cel mai bun prieten este acela care ştie că nu ştie.



Am fost învăţaţi, programaţi, ni s-a spus mereu că până şi un lucru cum ar fi iubirea trebuie să fie o problemă a minţii. Iubirea aparţine inimii, însă întreaga noastră societate a încercat să o ignore, deoarece ea nu este logică, ea nu este raţională, iar mintea a fost educată că tot ceea ce este ilogic e greşit, că numai lucrurile logice sunt corecte.
Iar în programele noastre şcolare inima este complet ignorată, educaţia se ocupa numai de minte. Inima a fost aproape înlăturată din existenţa noastra, ea a fost aproape în întregime redusă la tăcere. Nu i s-a dat niciodată şansa de a creşte, nu i s-a dat niciodată posibilitatea actualizării propriului potenţial. Mintea este, deci, aceea care domină.
Mintea este bună atunci când e vorba de bani, mintea este bună atunci când e vorba de ambiţie, însă ea nu este de nici un folos atunci când este vorba de iubire. Banii, războiul, dorinţa, ambiţiile - iubirea nu poate fi pusă în aceeaşi categorie cu ele.
Iubirea are o altă sursă în fiinţă voastră, ea se găseşte într-un spaţiu lipsit de orice contradicţie.


O educaţie autentică nu se va ocupa numai de minte, deoarece mintea vă poate oferi numai un nivel de trai ridicat, însă nu şi o viaţă bună. Inima nu este capabilă să vă ofere un nivel de trai ridicat, însă vă poate oferi o viaţă bună. Şi nu există nici un motiv să alegeţi între cele două: folosiţi mintea în domeniul în care aceasta trebuie să funcţioneze. Şi procedaţi la fel şi cu inima.



Toţi oamenii religioşi, politici, toţi oamenii de afaceri şi cei care au drept ocupaţie războiul insistă asupra unei educatii a minţii. Iar inima poate însemna un obstacol; ea va reprezenta neapărat un obstacol.
Dacă eşti soldat şi ai inimă, îţi este cu neputinţă să ucizi duşmanul. În clipa în care vei pune mâna pe armă pentru a ucide pe cineva, inima îţi va spune: "aşa cum ai o soţie, copii, o mamă şi un tată care te aşteaptă, tot astfel şi acest biet om trebuie să aibă o soţie, copii, mamă şi tată care îl aşteaptă; cu toţii îl aşteaptă să se întoarcă acasă."
El nu ţi-a facut nimic, iar tu îl vei ucide. De ce? Pentru a fi recompensat de academia militară? Pentru a fi promovat în grad?



Dacă încercaţi să vă imaginaţi modul în care societatea ar putea deveni perfectă, până la urmă renunţaţi - pare cu neputinţă. Există atât de multe conflicte. Şi se pare că nu există nici o cale de a ajunge la armonie.
O societate umană armonioasă este posibilă - ar trebui să fie posibilă - deoarece ar reprezenta pentru fiecare prilejul cel mai favorabil de a evolua, de a fi el însuşi. Fiecare ar avea la dispoziţie cele mai bune posibilităţi.
Se pare, aşadar, că modul de a fi al societăţii contemporane este absolut stupid. Cei care creează utopii nu sunt nişte visători, însă aşa-zişii realişti, care îi condamnă, sunt cu adevărat stupizi. Toţi sunt însă de acord asupra unui lucru: că trebuie să se faca ceva în legătură cu societatea.
Atât unii cât şi ceilalţi se ocupă numai de societate. Şi aceasta este greşeala lor.
Aşa cum văd eu lucrurile, utopia nu este ceva care se realizează; este ceva posibil, însă trebuie mers direct la cauze, nu la simptome. Iar cauza se găseşte în individ, nu în societate.


Omul a uitat cine este cu adevărat. El este aproape hipnotizat de o anumită idee despre sine însuşi, pe care o poartă cu sine toată viaţa, fără să ştie că nu este el, ci numai umbra sa. Iar această umbră nu poate cunoaşte nici un fel de împlinire.



Nu este nevoie de nici un război, de nici o luptă; nu este nevoie nici de gelozie, nici de ură. Viaţa este atât de scurtă, iubirea este atât de preţioasă... Iar atunci când poţi să îţi umpli viaţa de iubire, de armonie, de bucurie, când poţi să o transformi într-o poezie şi ratezi, eşti singurul răspunzător de acest lucru, tu şi nimeni altcineva.
Este doar o problemă de înţelegere; o pură intuiţie este suficientă pentru a nu te lăsa târât de forţele întunericului, ale negativităţii, ale distrugerii.
Doar puţină atenţie este necesară pentru a te devota creativităţii, iubirii, sensibilităţii. Şi pentru a transforma aceasta viaţa într-un cântec - astfel încât viaţa să fie un dans, iar moartea să fie numai un punct culminant al acestui dans; astfel încât să trăiesti total şi să mori total, fără să te plângi, ci cu deplina gratitudine şi mulţumire faţă de întreaga existenţă.



Fiecare doreşte să fie iubit. Această abordare este greşită, şi acest lucru începe încă din copilărie; copilul mic nu poate iubi, nu poate spune nimic; el nu poate dărui, el poate numai primi.
Singura sa modalitate de a experimenta iubirea este una pasivă; el primeşte de la părinţi, de la fraţi, de la surori, de la oaspeţi, de la străini, însă întotdeauna primeşte. Prima experienţă care se fixează în profunzimile inconştientului sau este aceea de a fi iubit.
Problema apare pentru că fiecare a fost copil. Şi poartă în sine această dorinţă de a fi iubit; nimeni nu are alt destin. Prin urmare, fiecare cere: "Iubeşte-mă" şi nimeni nu dăruieşte, deoarece partenerul a fost crescut în acelaşi fel.
Prin urmare, fiinţele trebuie să fie mereu atente ca acest accident apărut în copilărie să nu se transforme în ceva aflat permanent în mintea lor. În loc să cereţi: "Iubeşte-mă", începeti să iubiţi. Uitaţi cu totul faptul de a primi; dăruiţi. Şi vă garantez că veţi primi foarte mult.



Evoluţia funcţionează prin poli opuşi. aşa cum nu puteţi merge folosind un singur picior - aveţi nevoie de două picioare pentru a merge -, tot aşa şi existenţa are nevoie de poli opuşi - bărbat şi femeie, viaţă şi moarte, iubire şi ură - pentru a genera mişcarea, transformarea; altfel nu ar exista nimic altceva decât tăcere.
Polul opus vă atrage pe de-o parte, iar pe de alta parte vă face să vă simţiţi dependenţi. Şi cum nimeni nu doreşte să fie dependent, între îndrăgostiţi există o permanentă luptă. Fiecare încearcă să-l domine pe celălalt.
Numele este acela de iubire, însă ceea ce se întâmplă de fapt este politică.
Barbatul face eforturi pentru a domina femeia, pentru a o aduce într-o stare de sclavie, pentru a nu-i permite să evolueze, astfel încât să rămână întotdeauna într-o stare de înapoiere.
Libertatea femeii, ieşirea ei din sclavie, va însemna în acelaşi timp şi libertatea bărbatului de a experimenta.
Ca urmare, cred că mişcarea de eliberare nu va aparţine exclusiv femeilor; ea este de fapt şi a bărbatului; prin aceasta se vor elibera amândoi.
Amândoi sunt înlănţuiţi. Şi sunt într-o permanentă luptă. Soţia îşi are propriile ei procedee de a-şi cicăli soţul, de a-l reduce la tăcere, în timp ce bărbatul le are pe ale lui. Iar noi sperăm ca între aceste două câmpuri de luptă să apară iubirea. Au trecut de atunci secole întregi. Şi iubirea nu a apărut, sau a apărut mai mult sporadic.
Aceasta este situaţia în ceea ce priveşte iubirea obişnuită, care este iubire numai cu numele. Şi care nu a devenit realitate.



Dacă vreţi să cunoaşteti viziunea pe care o am eu despre iubire... ea nu mai aparţine domeniului dialecticii, al contrariilor. Bărbatul şi femeia sunt diferiţi şi complementari. Bărbatul lăsat singur este doar o jumătate, la fel ca şi femeia.
Numai împreună, într-o profundă stare de unire, bărbatul şi femeia vor simţi pentru prima dată totalitatea, perfecţiunea.



Ceea ce a făcut bărbatul, de sute de ani, femeii, este pur şi simplu monstruos. Ea nu poate să se considere egală cu bărbatul. Iar condiţionarea ei este atât de profundă încât chiar dacă i se spune că este realmente egală, nu va crede acest lucru. Această idee i-a pătruns în adâncurile minţii, iar condiţionarea a devenit propria ei convingere; ea crede că este inferioară în forţa fizică şi în calităţile intelectuale.
Iar barbatul care a adus femeia în această stare, nu o poate iubi. Iubirea poate exista numai între egali, între prieteni.



Dacă poţi iubi fără gelozie, dacă poţi iubi fără nici un ataşament, dacă poţi iubi un bărbat atât de mult încât propria sa fericire să fie fericirea ta - chiar dacă el este cu altă femeie şi este fericit - atunci iubeşti cu adevărat. Şi acest fapt te umple de bucurie. Vei fi fericită deoarece el este fericit. Şi vei fi recunoscătoare femeii care l-a făcut pe partenerul tău fericit; gelozia va dispărea. Astfel iubirea a ajuns la puritate.
Această iubire nu poate crea nici o legatură. Iar aceasta iubire este pur şi simplu o deschidere a inimii în toate direcţiile, către întregul cer.



Gelozia este un lucru foarte complicat. Ea este compusă din mai multe lucruri. Unul din ele este frica, altul - atitudinea egoistă, dorinţa de a monopoliza; ea nu este o experienţă a iubirii, ci una a posesivităţii, o tendinta de a fi competitiv, o profundă frică de a nu fi inferior.
Gelozia este compusă din atât de multe lucruri...


Riscul trebuie să fie una din trăsăturile fundamentale ale omului autentic. În clipa în care vezi că lucrurile se aşează, destramă-le.



Tu însuţi reprezinţi o mulţime, o multitudine. Trebuie doar să priveşti mai îndeaproape, mai profund. Şi vei găsi înlăuntrul tău mai multe persoane, care pretind - toate - că sunt "eu". Când eşti furios, o anumită personalitate te ia în stăpânire şi pretinde că este "eu". Când eşti plin de iubire, o altă personalitate te domină, pretinzând că este eul tău.
Acest joc nu te induce în eroare numai pe tine, ci şi pe toţi ceilalţi care intră în relaţie cu tine, deoarece ei nu reuşesc să desluşeasca cine eşti de fapt. Iar ei poartă în interiorul lor - la fel - o întreagă mulţime. Astfel, orice relaţie implică nu două persoane, ci două mulţimi.
În aceste condiţii, razboiul devine permanent, deoarece foarte rar se întâmplă ca eul iubitor al unei persoane să se întâlnească cu eul iubitor al celeilalte. Şi astfel, ratezi mereu. Tu eşti plin de iubire, însă celălalt e trist, nervos sau îngrijorat. Atunci când el este plin de iubire, tu nu eşti. Şi nu există nici o cale de a face aceste personalităţi să se întâlnească; ele se mişcă independent una de alta.



În interiorul tău se produce o anumită mişcare de rotaţie. Şi dacă continui să îţi priveşti numeroasele personalităţi, atunci este bine să nu te amesteci în ceea ce fac ele, deoarece acest lucru va crea şi mai multă confuzie. Mulţumeşte-te să le priveşti, căci numai astfel vei deveni conştient de faptul că există şi un martor - care nu este o personalitate - în faţa căruia aceste personalităţi apar şi dispar.
Iar martorul nu este o altă personalitate, deoarece o personalitate nu poate urmări o alta. Este foarte interesant. Şi este un lucru fundamental - faptul că o personalitate nu poate urmări o alta, întrucât niciuna din aceste personalităţi nu este înzestrată cu suflet.
Exact ca hainele voastre. Puteţi să vă schimbaţi hainele, însă ele nu ştiu ca au fost schimbate, că acum este folosit alt costum. Voi nu sunteţi hainele voastre, astfel încât le puteţi schimba. Voi nu sunteţi o personalitate. Şi de aceea puteţi deveni conştienţi de nenumăratele voastre personalităţi.
Un lucru devine însă clar: există realmente cineva care priveste în permanenţă acest joc de personalităţi din jurul tău. Acesta eşti tu însuţi.



Urmăreşte aşadar aceste personalităţi, însă adu-ţi aminte mereu faptul că starea de martor reprezintă propria ta realitate. Şi dacă poţi rămâne atent la aceste personalităţi, ele vor începe să dispară; ele nu mai pot rămâne în viaţă. Pentru a rămâne în viaţă, au nevoie să te identifici cu ele. Dacă eşti furios, este nevoie să-ţi observi cu atenţie furia, să nu te identifici cu ea. Şi atunci, lipsită de energie, ea moare, dispare pur şi simplu.
Rămâi aşadar din ce în ce mai concentrat în această stare de observare, şi toate aceste personalităţi vor dispărea. Iar când nu a mai rămas nici o personalitate, atunci realitatea ta - maestrul interior - s-a întors acasă.
Atunci comportamentul tău va fi sincer, autentic. Atunci tot ceea ce vei face, vei face total, în întregime, fără să regreţi nimic. Iar starea ta va fi întotdeauna una de mulţumire.



Multe din problemele noastre, probabil majoritatea lor, există datorită faptului că nu le-am privit în faţă, că nu le-am înfruntat; iar faptul de a nu le fi observat cu atenţie, le da amploare.
Faptul că ne este frică de ele le dă energie, faptul că încercăm în permanenţă să le evităm le dă amploare. Ele nu sunt acceptate; acceptarea este însăşi existenţa lor. Problemele nu există în afara acceptării voastre.
Locul de unde izvorăşte energia vă aparţine... Orice lucru care se întâmplă în viaţa voastră are nevoie de energie. Dacă nu vă trimiteţi energia - este ceea ce numesc "identificare" - deci dacă nu vă identificaţi cu nimic, lucrul respectiv moare, el nu mai are o energie care să îl susţină.
Iar neidentificarea este cealaltă faţetă a faptului de a rămâne martor.


Obişnuinţa este comodă, luciditatea este dificilă - însă este astfel doar la început.



Nu ne-a interesat niciodată care sunt rădăcinile iubirii, ci ne-au interesat doar roadele ei. Le spunem oamenilor să fie non-violenţi, să fie plini de compasiune, să fie atât de plini de iubire încât să-şi iubească până şi duşmanii, până şi vecinii.
Vorbim despre fructe, însă nimeni nu este interesat de rădăcini.
Adevărata problemă este:" de ce nu suntem fiinţe iubitoare?" Nu este vorba de a fi plini de iubire faţă de o persoană sau alta, faţă de un prieten sau un duşman; problema este dacă suntem plini de iubire, în sine.
Vă iubiţi propriul corp? V-aţi interesat vreodată de el astfel încât să îl atingeţi cu o mişcare uşoara, mângâindu-l? Vă iubiţi pe voi înşivă?
Greşişi şi este nevoie să vă îndreptaţi. Sunteţi păcătoşi şi trebuie să vă transformaţi în sfinţi. Cum aţi putea să vă iubiti pe voi înşivă? Nu sunteti în stare nici măcar să vă acceptaţi pe voi înşivă aşa cum sunteţi. Acestea sunt rădăcinile!
Florile artificiale nu se ofilesc niciodată; iubirea artificială este permanentă. Floarea autentică nu este permanentă; ea se schimbă de la o clipa la alta. Astăzi este aici, dansând în bătaia vântului, a soarelui şi a ploii; mâine va dispărea. Ea a dispărut la fel de enigmatic cum a apărut.
Iubirea autentică este ca o floare adevărată.


Iubirea nu ştie nimic despre trecut, nimic despre viitor; ea cunoaşte numai prezentul. Inima nu are nici o noţiune a timpului.


Încearcă să înţelegi faptul că atât trecutul cât şi viitorul sunt inexistente, ireale. Tot ce posezi este clipa prezentă - chiar această clipă. În mâinile tale se găseşte întotdeauna o singură clipă; ea este atât de mică şi de trecătoare, încât dacă te gândesti la trecut şi la viitor, o vei rata. Şi ea este singura realitate şi singura viaţă care poate exista.


Politica este o boală. Şi ea ar trebui tratata ca atare. Şi este mai periculoasă decât cancerul: dacă este nevoie de o intervenţie chirurgicală, aceasta ar trebui făcuta numaidecât. Însă politica este, în esenţa ei, ceva murdar. Trebuie să fie astfel, deoarece mii de persoane doresc un singur post, tânjesc după el. Este firesc să se lupte, să ucidă, să facă orice pentru a-l obţine. Întreaga condiţionare a minţii noastre este fundamental greşită, prin faptul că am fost programaţi să fim ambiţioşi; aceasta este politica. Acest lucru nu se întâmplă doar în lumea obişnuită a politicii; poluarea a atins întreaga noastră viaţă.



Chiar şi un copil mic începe să-i zâmbească mamei sau tatălui cu un zâmbet nenatural. Acest zâmbet este lipsit de orice profunzime, însă el ştie că atunci când zâmbeşte, este recompensat. El a învăţat prima regulă a unui politician. Copilul este încă în scutece. Şi l-aţi învăţat politica. Care poate fi apoi regăsită în toate relaţiile interumane.
Bărbatul a distrus femeia. Este tot o politică. Femeia reprezintă jumătate din omenire, iar bărbatul nu are nici un drept să o strivească; el a făcut însă acest lucru secole întregi.
El nu i-a permis accesul la educaţie, nu i-a permis nici măcar să asculte sfintele scripturi. În multe religii i-a fost refuzat până şi accesul în templu; sau, dacă acest lucru i-a fost permis, atunci numai într-un loc separat. Ea nu poate fi egală cu bărbatul nici măcar în faţa lui Dumnezeu.



Bărbatul a încercat să limiteze libertatea femeii în orice fel posibil. Aceasta nu este iubire, ci politică. Iubeşti femeia, însă nu îi dai libertate. Ce fel de iubire este aceasta, care se teme de libertate? Femeia este pusă în cuşcă, la fel ca un papagal. Poţi afirma că iubeşti papagalul, însă nu înţelegi ce se întâmpla în realitate - îl ucizi.
I-ai luat tot cerul pe care îl avea şi i-ai dat în schimb numai o colivie. Ea poate fi făcută din aur, însă nu înseamnă nimic faţă de libertatea pe care o avea zburând în înaltul cerului, trecând dintr-un copac în altul, înălţându-şi cântecele proprii; nu acelea pe care este obligată acum să le cânte, ci pe acelea născute spontan, firesc.



Jumătate din omenire, indiferent de ţară sau de cultură, a fost distrusă de politica familală, care este tot o politică. Ori de câte ori apare dorinţa de a avea putere asupra altei persoane, este vorba de politică.
Puterea este întotdeauna politică, chiar şi atunci când este exercitată asupra copiilor minori. Părinţii cred că este iubire, însă aceasta este numai o idee a lor; dorinţa lor reală este ca propriul lor copil să fie supus şi ascultător. Şi ce înseamnă să fie ascultător? Înseamnă că întreaga putere se găseşte în mâinile părinţilor.
Dacă ascultarea în sine este o calitate atât de importantă, atunci de ce să nu fie părinţii cei care îşi ascultă copiii? Dacă ascultarea este ceva atât de religios, de ce să nu fie părinţii cei care ascultă de copiii lor?
Puterea nu are nimic de-a face cu religia.
Singura legatură dintre putere şi religie este aceea de a ascunde politica în spatele unor cuvinte frumoase.
Este necesar să fie dezvăluite toate domeniile în care a intrat politica. Ea a pătruns pretutindeni, în toate relaţiile. Ea a contaminat întreaga viaţă şi o contaminează continuu.



Ambiţia cultivată în fiecare este aceea de a deveni cineva, de a trebui să dovedesti că nu eşti o persoană obişnuită, ci una extraordinară. Oare de ce? Cui foloseşte?
Scopul este evident: tu însuţi devii foarte puternic, iar ceilalţi ţi se subordonează.
Omenirea a fost castrată în diverse moduri, iar această castrare este un fenomen pur politic.


Oamenii iubesc libertatea, însă nimeni nu doreşte vreo responsabilitate. Iar aceste două lucruri sunt legate unul de altul; ele sunt inseparabile.



De ce vă pasă dacă sunteţi recunoscuţi sau nu? Preocuparea pentru apreciere are sens doar atunci când nu vă iubiti munca, dorinţa de a fi recunoscuţi are atunci un sens: ea este un substitut. Vă urâţi munca, ea nu vă place, însă o continuaţi deoarece va urma o recunoaştere; veţi fi apreciaţi, acceptaţi.
Vă place? Atunci totul este în regulă. Dacă nu vă place, atunci schimbaţi-o.
Părinţii, profesorii, insistă asupra faptului că trebuie să fiţi apreciaţi, că trebuie să fiţi respectaţi. Aceasta este o strategie foarte subtilă pentru a păstra lumea sub control.
Învăţaţi un lucru fundamental: faceţi tot ceea ce vreţi să faceţi, tot ce vă place să faceţi. Şi nu cereţi niciodată ca munca voastră să primească vreo recunoaştere. Ar însemna să cerşiţi. De ce să ceri să ţi se acorde vreo recunoaştere? De ce să umbli după acceptare?
Priveşte în profunzimile fiinţei tale. Poate că nu îţi place cu adevărat ceea ce faci. Poate că îţi este teamă că nu te afli pe calea cea bună. Recunoaşterea te va ajuta să simţi că ai dreptate. Faptul de a fi recunoscut te va face să simţi că te afli pe drumul cel bun.
Adevărata problemă ţine de sentimentele tale; ea nu are nimic de-a face cu lumea exterioară. De ce să depinzi de alţii? Toate aceste probleme depind de alţii, iar tu însuţi devii dependent.
Când te eliberezi de această dependenţă, te transformi într-un individ. Iar faptul de a deveni individ, de a trăi în deplină libertate, de a-ţi potoli setea de libertate bând de la propriile tale izvoare, înseamnă a fi o fiinţă pe deplin centrată, înrădăcinată. Şi acesta este începutul ultimei tale înfloriri.



Dacă inteligenţa te menţine în sfera inocenţei, este cel mai frumos lucru cu putinţă. Însă dacă ea este opusul inocenţei, atunci este pur şi simplu şiretenie. Şi nimic altceva; nu este vorba în nici un caz de inteligenţă.
În clipa în care inocenţa dispare, puritatea inteligenţei dispare la rândul ei; inteligenţa se transformă într-un cadavru. Este mai bine să o numim "întelect". Ea vă poate transforma în mari intelectuali, dar nu produce nici o transformare a vieţii voastre şi nu deschide nici o poartă spre misterele existenţei.
Aceste mistere sunt revelate numai copilului inteligent. Iar fiinţa cu adevărat inteligentă îşi păstrează prospeţimea copilăriei până în ultima clipă a vieţii. Ea nu îşi pierde uimirea pe care o simte copilul atunci când priveşte păsările, florile, cerul... Inteligenţei trebuie să i se alăture şi calitatea de a fi inocent.



Faptul că adevărul nu e ceva democratic este un lucru realmente straniu. Ceea ce este adevărat nu se poate hotărî printr-o majoritate de voturi; aceasta cale nu duce niciodată la adevăr. Oamenii vor vota pentru ceea ce este mai confortabil; minciunile au această calitate, deoarece în legătură cu ele nu trebuie făcut nimic - ele trebuie doar crezute.
Adevărul presupune un efort intens, o cercetare profundă şi un simţ al riscului; trebuie să păşeşti singur pe o cale neumblată de nimeni.



Un om cu adevărat matur are o serie de calităţi care sunt mai degrabă stranii. În primul rând, el nu mai este o persoană, el nu mai este un ego. Este prezent, însă nu în calitate de persoană.
În al doilea rând, el seamănă cu un copil; este simplu, este inocent. Susţin deci că o persoană matură este înzestrată cu o serie de calităţi foarte stranii, pentru că noţiunea de "maturitate" este de obicei asociată cu experienţa, cu vârsta.
Persoana cu adevărat matură poate fi batrână din punct de vedere biologic; din punct de vedere spiritual însă, ea va fi la fel de inocentă ca un copil. Maturitatea sa nu e o simplă experienţă dobândită de-a lungul vieţii; atunci ea nu ar mai fi ca un copil, nu ar mai fi o prezenţă. Maturitatea nu are nimic de-a face cu experienţa de viaţă. Ea este legată de călătoria interioară, de experienţele interioare.



Cu cât o fiinţă patrunde mai mult în interiorul ei, cu atât este mai matură. Atunci când a ajuns în însuşi centrul fiinţei sale, este pe deplin matură. În acea clipă însă, persoana dispare, rămâne doar o prezenţă; ego-ul dispare, rămâne numai tăcerea. Cunoaşterea dispare, rămâne doar inocenţa.
Pentru mine, maturitatea este un alt nume al realizării de sine. Ai ajuns la o deplină actualizare a potenţialului tău. Potenţialul s-a actualizat. Sămînţa şi-a încheiat lunga călătorie şi a înflorit.
Maturitatea are un parfum specific; ea înzestrează individul cu o frumuseţe extraordinară. Ea aduce cu sine inteligenţa, o inteligenţă neobişnuită. Fiinţa respectivă se transformă în pură iubire. Acţiunea sa este iubire, iar absenţa acţiunii este tot iubire. Viaţa sa este iubire, moartea sa este iubire.
Acea fiinţă este pur şi simplu o floare a iubirii.



De fiecare dată când o fiinţă realizează ceva adevărat, inima sa începe să danseze. Inima sa este singura care poate să mărturisească adevărul.
Iar această mărturie nu poate fi facută prin intermediul cuvintelor. Ea poate fi realizată în felul ei: prin iubire, prin dans, prin muzică - folosind modalităţi nonverbale. Comunicarea se produce, însă fără a face apel la limbaj şi la logică.



Muzica modernă şi-a pierdut locul pe care îl avea în trecut, deoarece a uitat care este rolul ei real. Ea şi-a uitat originile. Ea nu ştie că se găseşte în legatură cu meditaţia. Iar acest lucru este valabil şi pentru celelalte arte. Ele s-au îndepartat, toate, de meditaţie. Şi împing fiinţele umane spre nebunie.
Artistul prezintă un pericol atât pentru el însuşi cât şi pentru publicul său. Poate că respectivul se exprimă prin pictură, însă această pictură este nebună; ea nu provine din meditaţie.


Singurul rol al minţii este acela de a diviza. Inima are rolul de a descoperi legăturile care unesc lucrurile, iar acest lucru nu poate fi făcut de către minte.



Gândul la linişte şi tăcere nu încânta pe nimeni. Iar această problemă nu este numai a voastră; este problema minţii în sine, deoarece a fi liniştit, a rămâne în tăcere, înseamnă de fapt a fi într-o stare non-mentală.
Mintea nu poate rămâne liniştită. Ea are nevoie în permanenţă de gândire, de continua îngrijorare. Mintea funcţionează ca o bicicletă: cât timp pedalezi, îşi continuă activitatea; din clipa în care nu o mai faci, se opreşte. Mintea este un vehicul cu două roţi, iar gândirea ta este o permanentă pedalare.
Chiar dacă uneori rămâi puţin în tăcere, după un timp începi să îţi faci probleme: "Ce e cu tăcerea asta?" Originea tensiunilor poate fi diversă. gândurile pot apărea din orice sursă. De fapt, mintea poate exista numai într-un singur fel - fugind în continuu după ceva sau de ceva; goana este prezentă însă în ambele cazuri.
Această fugă este însăşi mintea.
În clipa în care te opreşti, mintea dispare.



Încercăm, prin orice mijloace, să trecem peste senzaţia că suntem străini unul faţă de altul. De aceea am şi inventat tot felul de ritualuri. Un bărbat se căsătoreşte cu o femeie. Şi ce este în fond căsătoria? Este doar un ritual. De ce este nevoie de el? Deoarece soţii doresc să treacă peste faptul ca sunt străini, doresc să comunice cumva, să intre în relaţie.
Însă această relaţie nu este creată niciodată; ei îşi imaginează că unul joacă rolul soţului, celălalt rolul soţiei, însă rămân străini unul faţă de altul. Şi vor trăi astfel împreună toată viaţa, însă nu vor fi nimic mai mult decât nişte străini, deoarece nimeni nu poate pătrunde în singurătatea celuilalt.
Senzaţia de ciudăţenie dispare numai dacă puteţi pătrunde în singurătatea mea, sau dacă pot intra în singuratatea voastră - însă acest lucru nu este posibil, acest lucru nu se poate realiza din punct de vedere practic. Putem să ne apropiem foarte mult, însă cu cât ne apropiem mai mult, cu atât devenim mai conştienţi de faptul că suntem străini; apropiindu-ne, observăm mai bine acest lucru. Celălalt îmi este total necunoscut; s-ar putea chiar să nu fiu în stare să îl cunosc.



Fiecare este îmbrăcat într-o armură. În primul rând: copilul se naşte, complet neajutorat, într-o lume despre care nu ştie nimic. Este firesc să îi fie teamă de necunoscutul care se deschide în faţa lui.
El nu a uitat încă acele nouă luni de deplina siguranţă, în care era lipsit de orice grijă, liber de orice răspundere, fără să-şi facă probleme în privinţa zilei de mâine. Pentru noi este vorba de numai nouă luni, pentru el este însă o eternitate. El nu are noţiunea timpului; nu ştie nimic despre calendar, despre ore, minute, zile sau luni. El a trăit o eternitate în deplina siguranţă, fără nici o responsabilitate.
Apoi este aruncat deodată într-o lume necunoscută, în care depinde cu totul de ceilalţi. Este deci firesc să se teamă. Toţi sunt mai mari decât el, mai puternici şi îi este imposibil să supravietuiască fără ajutorul lor. Copilul este conştient de dependenţa sa; el şi-a pierdut independenţa, libertatea.
Dintr-un anumit punct de vedere, armura poate reprezenta o necesitate; poate că este. Însă, odata cu înaintarea în vârstă, are loc nu numai o creştere ci şi o maturizare. Şi începeţi să deveniţi conştienţi de ceea ce purtaţi în interiorul vostru.
Priviţi îndeaproape şi veţi găsi în voi teama. O persoană matură trebuie să renunţe la tot ceea ce are vreo legatură cu frica. Astfel se instalează maturitatea. Urmariţi pur şi simplu toate acţiunile voastre, toate credinţele voastre şi întrebaţi-vă dacă au la bază realitatea, experienţa sau teama. Tot ceea ce se bazeaza pe teamă trebuie aruncat imediat, fără nici o ezitare. Este armura voastră.



Armura voastră psihologică nu poate fi îndepărtată; vă veţi lupta pentru a o păstra. Sunteţi singurii capabili de a face ceva pentru a o îndeparta: trebuie să îi examinaţi cu atenţie părţile componente. Dacă acestea s-au format ca urmare a înţelegerii, a experienţelor voastre, atunci nu trebuie operată o renunţare, ci o integrare în propria voastră fiinţă.
Însă nu veţi găsi în armura voastră nici măcar un singur lucru care să aibă la baza experienţa. Ea este formată numai de teamă, de la A la Z. Întreaga noastră viaţă se bazează pe teamă, iar toate celelalte experienţe sunt otrăvite de ea. Iubim o altă fiinţă, însă această iubire are la bază frica. Frica distruge, frica otrăveşte.
Cautăm să descoperim adevărul, însă în cazul în care căutarea noastră se bazează pe teamă, nu vom reuşi să-l găsim.
Orice aţi face, reţineţi un singur lucru: creşterea voastră nu se va putea realiza dacă are drept fundament frica; veţi tremura şi veţi muri. Frica este în slujba morţii.
O fiinţă lipsită de teamă este răsplătită cu toate darurile vieţii. Nu mai există nici o separare; sunteţi încărcaţi cu daruri. Şi în tot ceea ce întreprindeţi aveţi o putere, o siguranţă, o extraordinară senzaţie de autoritate.



Este necesară înţelegerea procesului de identificare - modul în care fiinţa se identifică cu ceva care nu este ea însăşi. În acest moment vă identificaţi cu mintea. Credeţi că sunteţi mintea. De aici provine teama. dacă vă identificaţi cu mintea, atunci bineînţeles că în clipa în care se opreşte, sunteţi terminaţi, nu mai existaţi.
Iar voi nu cunoaşteti nimic care să fie transcendent minţii.
Adevărul este că nu sunteţi mintea, sunteţi ceva care o transcende; ca urmare, este absolut necesar ca toate mişcările minţii să se oprească pentru a va da seama - pentru prima dată - că sunteţi diferiţi de ea; voi puteţi exista chiar şi în absenţa ei.
Mintea a plecat, iar voi sunteţi încă prezenţi - cu mai multă bucurie, mai multă glorie, mai multă lumină, mai multă conştiinţă, mai multă fiinţare.



Adevărul este că suntem singuri, că suntem străini, iar lumea ar fi cu mult mai bună dacă am accepta acest lucru ca pe un adevăr fundamental - faptul că suntem străini.
Ce este rău în a te îndrăgosti de un străin? De ce trebuie neapărat să distrugi această senzaţie a necunoscutului înainte de a te îndrăgosti de el?
Unul din lucrurile frumoase ale vieţii este acela ca suntem cu toţii străini şi nu avem nici o posibilitate de a schimba această realitate. Este frumos să existe străini care se iubesc, să existe străini care îţi sunt prieteni şi pe care îi întâlneţti în întreaga lume. Atunci întreaga lume devine un mister; ea este realmente un mister.



Este cunoscut faptul că atunci când te îndrăgosteşti de un bărbat, iubirea ta nu se îndreaptă către bărbatul real ci către unul plasmuit de imaginaţia ta. Înainte de a fi împreună, când îl zăreşti de la fereastra ta, când îl întâlneşti pe plajă câteva minute, sau când vă ţineţi de mână la film, începeţi să vă spuneţi: "Suntem făcuţi unul pentru altul".
Însă nici o fiinţă nu este facută pentru alta. Vă proiectaţi doar, în mod inconştient, propriile fantasme asupra celuilalt. Creaţi astfel în jurul lui o anumită aură, iar el o creează în jurul vostru. Totul pare frumos, deoarece înfrumuseţaţi totul, visaţi, nu vedeţi realitatea. Mai mult, fiecare se străduieşte să deranjexe cât mai puţin imaginaţia celuilalt.
Prin urmare, femeia se comportă aşa cum doreşte bărbatul, iar acesta se poartă aşa cum doreşte partenera sa. Însă acest lucru se poate întâmpla numai câteva minute, cel mult câteva ore. Odată ce vă căsătoriţi şi trebuie să trăiţi împreună douăzeci şi patru de ore pe zi, acest lucru - această pretenţie de a fi ceea ce nu eşti de fapt - se transformă într-o povară de nesuportat.
Cât timp puteţi să vă comportaăi în aşa fel încât să satisfaceţi fantezia celuilalt? Mai devreme sau mai târziu acest lucru devine dificil. Şi începeţi să vă răzbunaţi. Începeţi să distrugeţi tot ceea ce imaginaţia bărbatului a creat în jurul vostru, deoarece nu doriţi să fiţi prizoniera unei imagini - doriţi să fiţi, pur şi simplu, voi înşivă.
Tot astfel se întâmplă şi cu bărbatul: el doreşte să fie liber, să fie el însuşi. Acesta este veşnicul conflict dintre îndrăgostiţi, senzaţia la care se ajunge în toate relaţiile.



Iubirea vă dăruieşte întotdeauna libertatea.
Iubirea permite celuilalt să facă tot ceea ce simte că trebuie să facă. Indiferent ce hotărăşte el ca îl va transpune într-o stare de beatitudine, alegerea îi aparţine în întregime.
Dacă iubiţi persoana respectivă, îi respectaţi intimitatea. Nu va amestecaţi în viaţa ei intimă. Nu încercaţi să impuneţi nimic fiinţei sale interioare.
Cerinţa fundamentală a vieţii este următoarea: "îl accept pe celălalt aşa cum este". Iar iubirea nu încearcă niciodată să îl schimbe pe celalalt în conformitate cu ideea pe care o avem despre el.
Nu încercaţi să ajustaţi persoana pe ici pe colo, pentru a o potrivi cu un şablon; nu procedaţi la fel ca toată lumea!
Dacă iubiţi cu adevărat, atunci nu aveţi de pus nici o condiţie.
Iar dacă nu iubiţi, atunci cine vă dă dreptul să puneţi condiţii?
Este foarte clar. Dacă iubiţi, atunci nu se pune problema unor condiţii. Iubeşti cealaltă fiinţă aşa cum este ea. Nici dacă nu iubiţi nu este nici o problemă. Nu vă priveşte ce face celălalt: nu se pune problema nici unei condiţii. Celalalt poate să facă tot ceea ce doreşte.
Dacă gelozia dispare, iar iubirea rămâne totusi prezentă, atunci viaţa voastră are ceva care merită să fie păstrat.



Când îţi împarţi fericirea cu altul, nu te închizi împreună cu el într-o închisoare: pur şi simplu dăruieşti. Nu aştepţi nici măcar mulţumire sau gratitudine. Dăruieşti pentru că eşti prea plin, dăruirea este o necesitate.
Aşadar, în cazul în care apare gratitudinea, ea este îndreptată către persoana care a acceptat iubirea ta, care a acceptat darul tău.
Acceptarea ei te-a eliberat, ţi-a permis să-ţi reverşi iubirea asupra ei.
Şi cu cât împărtaşeşti mai mult celuilalt, cu cât dăruieşti mai mult, cu atât eşti mai bogat. Dăruind astfel, nu pierzi nimic şi nici nu se iveşte gândul "aş putea pierde totul".
De fapt, cu cât pierzi mai mult, cu atât existenţa îşi revarsă mai mult prospeţimea asupra ta, dăruindu-ţi primăveri pe care până atunci nici nu le bănuiai.



Dacă întreaga existenţă este unitară şi dacă are întotdeauna grijă de copaci, de animale, de munţi, de oceane, de la cel mai mic fir de iarbă până la cea mai mare stea, atunci va avea grijă şi de tine.
De ce să fii posesiv? Posesivitatea arată un singur lucru: că nu poţi avea încredere în existenţă. Trebuie să te asiguri că totul este în regulă în ceea ce te priveşte, nu ai încredere în existenţă. Neposesivitatea înseamnă, în principal, încredere în existenţă.
Nu ai nevoie să posezi, întregul îţi aparţine deja.



Renunţă la ideea că ataşamentul şi iubirea sunt unul şi acelasi lucru. Ele sunt antagoniste. Ataşamentul este cel care distruge întreaga iubire.
Dacă alimentezi ataşamentul, iubirea va fi distrusă; dacă întreţii şi alimentezi iubirea, ataşamentul va dispărea de la sine.
Iubirea şi ataşamentul nu sunt unul şi acelaşi lucru; ele sunt două fenomene complet distincte. Şi chiar antagoniste.


Amintiţi-vă în permanenţă regula de bază a vieţii: dacă adoraţi pe cineva, mai devreme sau mai târziu vă veţi răzbuna.



Trebuie să fiţi atenţi să nu vă lăsaţi manipulaţi de nici o persoană, indiferent care ar fi intenţiile acesteia.
Trebuie să vă feriţi de aceşti oameni de bine, care vă sfătuiesc să faceţi aşa şi pe dincolo. Ascultaţi-i şi mulţumiţi-le. Intenţiile lor nu sunt rele, însă până la urmă se termină prost.
Ascultaţi-vă doar inima.
Ea este singurul vostru maestru interior.



Oamenii din jur v-au judecat mereu, iar voi aţi acceptat automat ideile lor. Suferiţi din cauza tuturor acestor judecăţi, pe care le aruncaţi la rândul vostru asupra altora. Acest lucru este însă cu totul nefiresc. Şi întreaga omenire suferă din cauza lui.
Dacă vreăi să nu fiţi antrenaţi în acest joc, prima condiţie este de a nu vă judeca pe voi înşivă. Acceptaţi-vă, plini de umilinţă, imperfecţiunea, eşecurile, greşelile, slăbiciunile. Nu este nevoie să pretindeţi că sunteţi altfel. Fiţi pur şi simplu voi înşivă; spuneţi-vă: "Mi-e frică; mi-e teamă de nopţile întunecate. Mi-e teamă să merg noaptea în pădure." Ce este rău în acest lucru? Este ceva omenesc.
Odată ce te accepţi pe tine însuţi aşa cum eşti, vei putea să îi accepţi şi pe ceilalţi, căci îţi vei da seama că suferă - la rândul lor - de aceeaşi boală. Iar faptul de a-i accepta îi va ajuta să se accepte la rândul lor.
Putem inversa întregul proces: vă acceptaţi pe voi înşivă, iar acest lucru vă face capabili să îi acceptaţi şi pe ceilalţi. Şi pentru că sunt acceptaţi de ceilalţi, ei cunosc pentru prima dată frumuseţea acceptării - ei experimentează această stare de pace şi încep, la rândul lor, să îi accepte pe ceilalţi.
Dacă întreaga omenire ajunge în punctul în care fiecare este acceptat exact aşa cum este, 90 la sută din întreaga nefericire va dispărea pur şi simplu de la sine. Această nefericire nu are nici un fundament, iar inimile voastre se vor deschide de la sine, iubirea voastră se va revărsa asupra celorlalţi.



Adevărul este întotdeauna pur, direct, detaşat de toate. El are o frumuseţe deosebită, deoarece este esenţa vieţii, a existenţei, a naturii. Nimeni nu minte, cu excepţia omului. O tufă de trandafiri nu poate minţi. Ea trebuie să producă trandafiri; din ea nu pot ieşi gălbenele, ea nu poate înşela. Îi este imposibil să fie altfel decât este.
Întreaga existenţă, cu exceptia omului, trăieste în adevăr.
Adevărul este religia întregii existenăe; numai fiinţa umană face excepţie. Dar în clipa în care omul se hotărăşte să devină o parte a existenţei, adevărul devine religia sa.
Aceasta este cea mai mare revoluţie care i se poate întâmpla oricărei fiinţe. Acesta este momentul de glorie.



Voi nu vedeţi lumea aşa cum este, o vedeţi aşa cum vă obligă mintea voastră să o percepeţi. Şi acest lucru îl puteţi constata pretutindeni.
Oamenii sunt condiţionaţi în cele mai diverse feluri, iar mintea nu este nimic altceva decât condiţionare. Ei privesc lucrurile conform prejudecăţilor pe care le au; acestea au o anumită culoare.
Facem distincţii, considerăm o fiinţă superioară şi alta inferioară, considerăm că bărbatul este mai puternic iar femeia mai slabă şi îi diferenţiem pe oameni în funcţie de inteligenţa lor... Unele rase au susţinut că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Fiecare religie pretinde că scriptura ei este scrisă de Dumnezeu însuşi. Toate aceste lucruri constituie, strat peste strat, mintea voastră.
Până când nu veţi fi în stare să lăsaţi întreaga minte deoparte şi să priviţi lumea direct, imediat, prin intermediul conştiinţei, nu veţi fi niciodată capabili să vedeţi adevărul.
Cel mai mare act de curaj este acela de a renunţa la minte. Cel mai curajos om este acela care priveşte lumea aşa cum este ea, fără ca între aceasta şi el să se interpună mintea. Lumea este cu totul altfel, neasemuit de frumoasă.
Nu mai există nimic inferior sau superior, nu mai există nici o deosebire.



În general se crede că intelectualii sunt oameni inteligenţi. Nu este adevărat. Intelectualii se bazează pe cuvinte moarte. Inteligenţa nu poate face acest lucru. Inteligenţa aruncă cuvântul, care este cadavrul. Şi păstrează vibraţia lui vie.
Calea unei fiinţe inteligente este calea inimii, deoarece inima nu este interesată de cuvinte; o interesează numai seva conţinută în ele. Ea nu păstreaza recipientele, ea bea pur şi simplu sucul şi aruncă recipientul.


Pentru mine, fiinţa religioasă nu este cea aflată mai presus de natură, ci aceea care este în întregime naturală, care a explorat natura în toate dimensiunile ei, care nu a lăsat nimic neexplorat.



Fiinţele trebuie să trăiască o viaţă naturală pentru a ajunge la o moarte firească. Moartea care se întâmplă firesc reprezintă culminarea unei vieţi trăite în chip firesc, fără nici o inhibiţie, în absenţa oricărei stări depresive. O viaţa ca aceea a animalelor, păsărilor şi copacilor, fără nici o discontinuitate; o viaţă trăită liber, care îi permite naturii să se reverse prin intermediul ei, fără nici o opoziţie, ca şi cum voi aţi fi absenţi, iar viaţa s-ar mişca de la sine.
Nu voi sunteţi cei care trăiţi viaţa; mai degrabă viaţa vă trăieşte pe voi; voi va aflaţi undeva în umbră. În acest caz, punctul culminant al acestei vieţi va fi o moarte firească.
Moartea va fi o reflectare a acestui punct culminant, crescendo-ul întregii voastre vieţi. Ea este, într-o formă condensată, tot ceea ce aţi trăit.
Foarte puţini oameni au murit însă în mod firesc, deoarece foarte puţini au trăit în chip firesc.



Ne este teamă de moarte, deoarece ştim că vom muri (?...) şi nu vrem ca acest lucru să se întâmple. Dorim să rămânem cu iluziile noastre; dorim să trăim într-o stare în care să putem spune: "toţi ceilalţi vor muri, însă nu şi eu." Această iluzie este omniprezentă: "Eu nu voi muri."
Moartea este un subiect tabu.
Oamenilor le este teamă să discute despre ea, deoarece le aminteşte de propria lor moarte. Ei sunt preocupaţi de viaţa de zi cu zi; apropierea morţii este iminentă (?...). Şi ca urmare apare dorinţa de a se refugia în activităţile lor. Acestea sunt ca o perdea: nu, nu vor muri, în nici un caz nu vor muri, cel puţin nu acum, poate mai târziu. "O să vedem noi, atunci când se va întâmpla."
Dacă acceptaţi viaţa în totalitate, aţi acceptat şi moartea; ea este doar o odihnă. Aţi lucrat toată ziua; nu doriţi oare să vă odihniţ? Somnul vă reconfortează, vă pune din nou în formă. Întreaga oboseală dispare, sunteţi din nou proaspeţi.
Moartea realizează acelasi lucru, la un nivel mai profund. Ea schimbă acest corp cu un altul, deoarece corpul pe care îl aveţi nu mai poate fi înviorat de un somn obişnuit - a îmbătrânit (...). Se impune o schimbare mai importantă; este nevoie de un corp nou. Energia voastră vitală are nevoie de o nouă formă. Moartea este doar un somn care vă ajută să treceţi mai uşor într-o nouă formă.



Un om care este plin de frică, îşi duce viaţa însoţit de o neîntreruptă teamă launtrică. El este întotdeauna la limita nebuniei, deoarece în viaţă se pot întâmpla multe, iar motivele de teamă nu lipsesc.
Puteţi face o listă considerabilă cu toate motivele temerilor voastre; indiferent de prezenţa lor, rămâneţi - totuşi - în viaţă. Epidemii, boli, pericole, răpiri şi - de cealaltă parte - o viaţă atât de scurtă (...). Iar apoi urmează moartea, pe care nu o puteţi evita (...). Întreaga voastră viaţă va deveni sumbră.
Renunţaţi la teamă. Ea a pătruns în voi atunci când eraţi copii, în mod inconştient. Renunţaţi acum la teamă în mod conştient şi deveniţi persoane adulte. Viaţa este cu atât mai frumoasă şi mai luminoasă, cu cât sunteţi mai maturi.


Responsabilitatea nu este un joc. Este una din cele mai autentice căi de a trăi periculos.


Pentru mine lipsa de supunere este cea mai importantă revoluţie. Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să spuneţi "nu" în orice situaţie. Aceasta înseamnă să decideţi pur şi simplu ce să faceţi şi ce să nu faceţi, dacă este bine să faceţi lucrul respectiv sau nu. Înseamnă a deveni voi înşivă răspunzători.



Până când nu veţi afla adevărul fiinţei voastre, nu veţi simţi niciodată marea binecuvântare a vieţii. Nu veţi fi niciodată capabili să fiţi plini de bucurie pentru simplul fapt că existaţi.
Dacă nu puteţi experimenta adevărul, nu veţi putea să intraţi în legatură cu acest cosmos infinit care este casa voastră. El v-a născut. Şi asteaptă de la voi să ajungeţi pe cea mai înaltă culme a conştienţei, deoarece prin voi existenţa poate deveni conştienţă. Nu există nici o altă cale.



Intelect înseamnă gândire, în timp ce constienţa este descoperită într-o stare de ne-gândire, într-o linişte atât de deplină încât nu mai sunteţi deranjaţi de mişcarea nici unui gând. În acea tăcere, descoperiţi faptul că fiinţa voastră intimă este la fel de vastă ca şi cerul.
Faptul de a o cunoaşte este ceva care merită cu adevărat să fie experimentat, restul cunoştinţelor acumulate de voi nu reprezintă decât reziduuri.
Cunoştinţele vă pot ajuta, vă sunt utile, însă nu duc la o transformare a fiinţei voastre. Ele nu vă pot conduce la împlinire, la mulţumire, la iluminare. Ele nu vă pot conduce într-un punct în care să puteţi spune: "Am ajuns acasă".


Nu există nici un loc pe care să îl putem numi casă, până când nu îl găsim înlăuntrul nostru, în propria noastră fiinţă.



A dărui iubirea este o experienţă reală, frumoasă, deoarece în acest caz eşti rege. A primi iubirea este o experienţă nesemnificativă, ca aceea a unui cerşetor.
Nu fiţi cerşetori. Macar în ceea ce priveşte iubirea, fiţi regi, deoarece iubirea este o calitate inepuizabilă; puteţi să dăruiţi cât de mult doriţi. Nu vă fie teamă că se va epuiza şi că vă veţi spune într-o bună zi: "Dumnezeule! Nu mai am nici un pic de iubire de dăruit."
Iubirea nu este ceva cantitativ, ci calitativ; ea are calitatea de a creşte atunci când dăruiţi şi de a se diminua atunci când o ţineţi doar pentru voi. Dacă rămâne numai în voi, moare. Dăruiţi deci cât puteţi. Nu trebuie să vă pese. O minte zgârcita îşi spune: "Îmi voi dărui iubirea numai anumitor persoane, care au anumite calităţi".
Voi nu înţelegeţi faptul că aveţi în voi atât de mult... sunteţi la fel ca un nor gata să-şi reverse ploaia. Norului nu îi pasă dacă se revarsă asupra stâncilor, grădinilor sau oceanului - acest lucru nu are nici o importanţă. El vrea să se elibereze. Şi acea eliberare îi dă o senzaţie extraordinară.
Primul secret este: Nu cereţi niciodată să fiţi iubiţi. Nu aşteptaţi iubirea, gândindu-vă că o veţi dărui numai atunci când vi se va cere acest lucru.
SURSA : MAIL