O poveste pentru copilul interior din fiecare adult modern...

Popas in regatul copilului

-  de Gerard Caron –

 

Erau odata trei femei, fiecare cu “meseria” ei: o mama, o invatatoare si o doamna consilier pe probleme psiho-pedagogice.

Tot ce urmeaza sa se intample, are loc la finalul unei zile de munca epuizante, ca de obicei. Cele trei persoane, preocupate sa treaca la o alta corvoada, se grabisera sa sara fiecare in masina ei, avand bratele incarcate cu genti, pachete, valijoare, pungi cu cumparaturi.

Din nefericire, toate au ramas blocate in mijlocul traficului, din cauza unui ambuteiaj.

Era imposibil si sa avansezi, si sa dai inapoi. Era ora saisprezece si treizeci de minute si razele calde ale soarelui incingeau aerul umed al acestui inceput de iunie, trecand prin geamurile masinilor paralizate. Vantul de-abia adia. Atmosfera era sufocanta ca-n infernul lui Dante. Doar praful parea sa profite de situatie. Se invartea pe deasupra parbrizelor si, dezinvolt, isi permitea sa intre in interiorul masinilor, prin geamurile deschise.

Deja jumatate de ora de asteptare parea sa fi durat o ora! O ora pierduta! Mai multi conducatori nerabdatori isi foloseau claxoanele, ca niste razboinici, sperand, fara indoiala, ca acest tam-tam al oraselor moderne va transmite mesajul pana la sursa blocajului de circulatie. Altii, mai curiosi si de o natura mai relationala, ieseau din “trasura” lor motorizata si discutau cu ceilalti pentru a se informa despre cauza paraliziei motrice. In curand, mesajul a ajuns la ei: un accident grav, implicand mai multe masini si raniti, anunta cel putin inca o ora de asteptare.

Iesind din masini, cele trei femei luara cu ele lucrurile esentiale: una, telefonul mobil, alta, lucrarile de corectat, cealalta, agenda si nelipsitul roman.

Toate trei au trecut cu greu peste  bordura inalta si au ajuns aproape de un parc de distractii. Pentru a se apara de soare, s-au asezat sub un copac de care s-au sprijinit, aruncand cate o privire furisa catre masinile lor prafuite.

Mama isi scoase telefonul si se grabi sa sune la gradinita, sa anunte ca va intarzia. Apoi scoase din geanta o lista cu sarcini de indeplinit: vizita la dentist cu mezinul la ora nouasprezece,cumparaturi pentru cina, festivitatea de inmanare a diplomelor pentru cel mai mare dintre copii. De mai multe ori, a incercat sa ia legatura cu sotul la munca. Degeaba, acesta plecase deja de la serviciu. Preocupata, femeia forma inca doua sau trei numere: cel de acasa, de la vecin si de la sala de gimnastica. Dar sotul sau nu era acolo.

In acest timp, invatatoarea, ocupata, corectase deja cateva lucrari. Foarte ordonata si exigenta cu programul ei, regreta ca nu incepuse aceasta munca mai devreme, in rastimpul asteptarii in masina, caci stia ca “timpul pierdut nu se mai intoarce”. Acest gand o hartuia si o impiedica sa se concentreze asupra muncii pe care acum trebuia sa o faca si mai repede din cauza lipsei sale de prevedere. Frustrarea si tensiunea ei se aliau cu vina, astfel ca-si folosea frecvent creionul rosu ca sa sublinieze cu o linie groasa greselile comise de elevi. Aceste greseli o faceau sa aiba imaginea unei invatatoare care nu a reusit sa faca totul pentru ei.

In acelasi moment, doamna consilier isi dubla eforturile pentru a lua o anumita distanta fata de ceea ce i se intampla in acel moment. Lectura unui roman, ales exact pentru romantismul sau, ii servea adesea pe post de supapa cand apareau asemenea situatii dezagreabile pe care dorea sa le uite pentru moment. Spre exemplu, cand un director carcotas ii reprosa ca nu efectuase destule evaluari intelectuale, ca nu trimitea rapoartele destul de repede si ca nu s-a intalnit cu toti parintii pe care-i priveau acele evaluari.

Si mai erau si acei parinti care nu-si asumau responsabilitatea si se razbunau pe specialistii scolii, asteptand ca acestia sa solutioneze toate problemele de invatare si de comportament ale copiiilor lor. Toate acestea monopolizau o mare parte din gandurile ei … intr-o asemenea masura, incat nu reusea sa citeasca un rand din romanul sau eliberator.

Dupa un moment de eforturi inutile pentru a scapa de aceste griji, aceasta specialista in psiho-pedagogie se intoarse spre cele doua vecine care incercau sa castige timp. Le comunica urmatoarele:

-       Va vad la fel de preocupate ca si mine. Ma insel?

-       Nu, au raspuns la unison cele doua persoane, surprinse ca li se adreseaza cineva.

Fara sa se asculte cu adevarat, dupa cum se obisnuieste in dialogul din mediile noastre ocupate, fiecare a exprimat doua sau trei dintre preocuparile pe care le avea, marturisindu-si totodata teama ca nu va termina la timp. In fata acestui haos previzibil, specialista  propuse:

-       Avem o ora in fata noastra si suntem descurajate ca suntem prizonierele timpului; lucruri pe care nu le-am terminat ieri si vor trebui facute maine. Nu v-ar placea sa va jucati cu mine ca sa oprim timpul?

-       Da, raspunsera tovarasele sale de nefericire, dar cum sa facem?

-       Veniti aici jos, langa jocurile copiilor.

Cand ajunsera aproape de balansoare, de bascule, de inelele de exercitiu si de carusel, doamna consilier le spuse celor doua femei:

-       Stati, nu incepeti imediat. Exista o conditie esentiala pentru a ne juca bine.

-       Care? intrebara ele.

-       Mai intai, sa ne scoatem ceasurile. Copiii nu poarta ceas. Apoi, va trebui sa ne dezbracam complet; SA NE PARASIM TOTAL ROLUL SI HAINA DE MAMA, INVATATOARE SI CONSILIER. Trebuie sa ne “dezbracam” de preocuparile de parinte, invatatoare si consilier. Prezentul ne dezbraca. Ca si copilul care vine pe lume, refuzam sa fim conditionate de trecut, de tot felul de obiceiuri pe care nu le-am ales noi. Ca si copilul, nu sa nu ne gandim la ce vom manca la cina, nici la felul in care vom fi imbracate, nici la cariera noastra. Sa traim momentul prezent, cu placere, acum.

Spontan, cele trei femei se dezbracara, lasand sa cada haina de mama, celularul si lista cu sarcinile; haina de invatatoare si lucrarile; haina de consilier, agenda si romanul. Dupa ce s-au obisnuit sa vada un semn din nastere pe umar, un san mai lasat decat celalalt, fesele ce-si pierdursera fermitatea, toate trei au alergat fericite catre leagane.

Ca niste fetite, noile jucause au lasat naturii blande grija de a le mangaia pielea in miscarea leaganelor, inmultind rasetele provocate de aerul care le gadila inima. Zece minute le-au fost de ajuns ca sa regaseasca frumosul, binele, adevarul. Zece minute in care s-au jucat in natura. Cu un umor zanatic, au alergat pana la carusel, pe care l-au alimentat cu toata energia lor recuperata. Isi gasisera, in sfarsit, inima de copil.

In timp ce se amuzau, un barbat ce ratacise drumul trecu pe acolo.

Vazand aceste femei zambitoare si goale, se simti foarte stanjenit. Totusi, la invitatia lor, se apropie timid sa le intrebe despre drum. Era in mod vizibil stresat. Si el pierduse timp in dorinta de a-l castiga. Nestiind prea bine pe ce drum vroia sa o ia, cele trei complice intinerite l-au invitat pe barbatul extrem de incordat sa-si domoleasca ritmul cardiac si sa faca ce fac si ele inainte de a pleca mai departe.

A fost foarte surprins de cererea lor: “Fa ca noi, dezbraca-te si vino sa te joci”. De rosit, rosi! Mai repede decat o poate face o raza de soare! Intr-o strafulgerare, imaginatia sa deveni fertila si o succesiune de imagini stereotipe ii inundasera mintea contorsionata: dezmat, depravare, sexualitate debordanta. Aceste femei  goale, acolo, in fata lui, reflectau, ca o oglinda, starea sufletului sau. In loc sa vada inocenta, spontaneitatea, creativitatea, frumosul, binele si adevarul, in maniera celor mici, raul se arata in dorintele sale refulate de adult.

Era foarte jenat sa se dezbrace. Degetele sale stangace reuseau sa scoata toate hainele. Din lipsa de intuitie, se insela asupra dorintei celor trei femei. A lui era sa nu piarda timpul. Realmente era in intarziere. Hranindu-se in mod constant din viitor si din trecut, nu reusea sa stapaneasca dragonul prezentului, spre deosebire de specialistii clipei: copiii. Mereu in minte, departe de inima. Mereu extrem de preocupat; sau exulceratie artificiala: dorinta de a se satisface cat mai repede pentru a face tensiunea sa scada.

Barbatul scoase un pachet de tigari. Il oferi generos celor trei femei care refuzara politicos. Regenerate, preferau sa se hraneasca cu aerul din parcul de distractii, foarte reconfortant prin decorul sau incantator. Pentru a nu face nota discordanta, omul isi stinse tigara. Dar se simtea incordat din cauza faptului ca nu plecase si ca se confruntase cu acea cerere ciudata de a se dezbraca, aratand un sex inutil in fata a trei femei care se delectau cu alte experiente pentru moment.

Simtindu-se despuiat ca un prunc, se considera ridicol pentru ca nu avea nimic sa ofere: nici cadouri, nici prajituri, flori, masina sau bani; gol ca un vierme intr-un parc pentru copii. Nimic altceva de oferit in acest paradis al naturii decat persoana sa. Fara artificii, fara nimic de ascuns, mai putin acel mic organ, jenant si inutil in acel moment. Nimic altceva decat a fi, a fi viu, fara sa cauti sa apari cu hainele sociale care sunt personalitatea, profesia, cariera, posesiunile materiale.

Cele trei femei l-au invitat sa se aseze langa ele si sa ia parte la conversatia lor. Era vorba de un nou joc propus de doamna consilier:

-       Trebuie sa vorbim despre noi insine, despre ceea ce credem ca suntem, fara sa facem referire la profesie sau la rolul de parinte.

Prima femeie, mai spontana, incepu sa spuna ca era uimita de frumusetea locurilor, de jocurile numeroase, de plantele si de florile colorate, de aerul linistit si, mai ales, de prezenta prietenelor carora putea sa le acorde atentie si sa se bucure de cea pe care i-o ofereau ele. Le sari de gat pe rand, pentru a le imbratisa si a le multumi ca si-au facut timp pentru ea. Generoasa, facu la fel cu noul venit. Acesta schita un suras de satisfactie amestecat cu confuzie.

Cea de-a doua, avu nevoie de un moment inainte de a-si deschide sufletul. Evoca la inceput amintirea unor vremuri in care, mica fiind, mama sa o lasa sa se duca sa se joace in parc, dupa ce isi termina temele. Atunci acorda o grija nebuna alegerii salopetei si a pulovarului, atat de mare, incat adesea ii mai ramanea doar putin timp sa stea cu prietena ei in parc. Cu ochii inlacrimati, tanara femeie retraia scena ca si cum aceasta s-ar fi intamplat in momentul de fata. Celelalte au incercat sa o consoleze povestindu-i ca si ele au trecut prin intalmplari asemanatoare, dar ca lucrul care conta de acum inainte era sa se intalneasca cu noi prietene.

A treia marturisi ca se simtea in cea mai buna forma in acel moment in care nu avea nimic de facut, doar sa traiasca clipa prezenta, intr-un fel de vis-realitate, unde totul se oprise, in sfarsit. Se putea lasa in voia emotiilor bune, fara sa se gandeasca la sarcinile care o asteptau; trebuia doar sa existe.

In sfarsit, privirile se indreptara spre barbatul gol. Nefiind obisnuit cu genul acesta de situatii, simtea cum o mare presiune se abate asupra lui. Nu cunostea regulile acestui joc in care trebuie sa intre in el insusi, in inima, pentru a obtine dreptul la cuvant. Totusi, isi recunostea o mare abilitate de a convinge, caci era un excelent avocat. Dar, pentru moment, se simtea lipsit de coardele vocale. De obicei, fiind plin de impetuozitate, de energie si de vointa de a-si castiga cauzele, isi atingea scopurile. Dar aici nu era nimic de dovedit. Ca sa joace jocul, trebuia sa se multumeasca sa existe. Acest lucru il paraliza. Avea impresia ca voiajeaza intre doua lumi: intre a fi si a face. Neputand nici sa fie, nici sa faca, incepu sa tremure din tot corpul. Membrele nu-l mai ascultau, iar capul il durea, ca si cum aceste emotii pompau in rafale o serie de reprosuri in creierul sau: “Nu te cunosti… nu te cunosti… nu te cunosti…” O tacere interminabila in capul sau. “Cum poti sa iei cuvantul si sa exprimi ceea ce nu stii?” ii spuse o voce subire launtrica.

In timpul acestei experiente de constiinta de sine, cele trei femei, constiente de experimentarea intensa traita de barbat, pastrara linistea, respectuoase fata de simtamintele lui.   Apoi, vazandu-i ochii ficsi, simtira ca avea o viziune. Se vedea transportat in Grecia, in fata templului Delfi pe care-l cunostea din studiile sale clasice. Ca un copilas care contempla o minune, acest Cicero al vremurilor moderne, se vedea privind zidurile venerabile ale maretului templu antic. Ochii i se fixara pe o tablita indicatoare si pe inscriptia gravata in piatra: “Cunoaste-te pe tine si vei cunoaste Universul si zeii sai.” Din varful buzelor murmura fraza: “Cunoaste-te pe tine…”

Cele trei femei s-au apropiat de el, l-au inconjurat cu tandretea lor calda si i-au soptit: “Bun venit la tine.”

Pentru prima oara in viata, acest barbat intra in el insusi, in regatul sau launtric, regatul fiintei adevarate, bun si frumos, regatul copilului.

Reusise si el sa opreasca timpul.

 

 

Octombrie 31st, 2009 by Mona Georgescu

 

SURSA:  http://www.minunemica.ro/2009/10/31/o-poveste-pentru-copilul-interior-din-fiecare-adult-modern/