Ieri am avut ocazia sa pasesc intr-o aventura, plina de revelatii profunde despre sine si despre Univers, alaturi de Shirley MacLaine, actrita de la Holywood care, intr-un moment de “nebunie” (sau de maxima luciditate, depinde din ce unghi privim…) a hotarat sa faca o calatorie de 500 mile pe jos prin nordul Spaniei, pe celebrul traseu Camino. Vreau sa impartasesc si cu voi aceasta aventura a Spiritului, plina de autenticitate si dor de esenta noastra adevarata.
“Pe Camino- drumul spre Santiago de Compostella-au mers, timp de mii de ani, sfinti, pacatosi, generali, persoane cu handicap, regi si regine. El este parcurs in intentia de a-ti gasi sensul spiritual cel mai profund si pentru a-ti rezolva conflictele legate de sine. Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii stiau foarte bine ca energia de pe Camino le da capacitatea de a se auto-analiza si de a cunoaste cat mai multe lucruri despre ei insisi.”
Am descoperit aceasta calatorie si ce a insemnat ea pentru celebra actrita, citind cartea “Camino – O calatorie a Spiritului”, Shirley Maclaine, aparuta la Editura For You.
“Eram un pelerin care merge incet, dar care ajunge unde trebuie – o broscuta testoasa calatoare.
Am strabatut campuri cu vaci tacute, turme de oi, porci si cai. Toate stateau imbibate de apa, ca intr-o transa, nemiscate, fara sa ne ia in seama, ca si cum s-ar fi aflat intr-un paradis sigur-stiind ca, in timpul ploii, toate animalele de prada se gaseau in propria lor transa umeda, data de Dumnezeu.
Era modul in care natura oferea un ragaz de pace tuturor tulburarilor potentiale. Animalele pareau sa se afle intr-o armonie invizibila si nutreau respect fata de deosebirile dintre ele.
Simteam cum mersul pe jos imi intindea sira spinarii, in timp ce rucsacul imi masa rinichii. Am observat un bat de-a lungul drumului si l-am ridicat. Imi amintea de bastonul pe care-l folosise mama la batranete. M-am oprit sa ma inchei la sireturi si mi-am continuat drumul fara bat.
Poate ca nu trebuia sa ma insoteasca. Niciun alt bat nu mi-a mai vorbit. Apoi, dupa cateva mile de mers, am vazut un altul. Era stramb si se incovoia in interior ca o semiluna. L-am cules de pe jos. Era bun sa te sprijini pe el, chiar daca semana cu toiagul aruncat de o baba. L-am intrebat daca vrea sa mearga cu mine…da. L-am curatat putin de coaja desprinsa si m-am imprietenit cu el. Voiam sa merg impreuna cu acest bat si nu doream sa-l pierd. M-am hotarat sa-l iau acasa cu mine, daca vom ajunge impreuna la capatul drumului.
Durerea din picioare s-a mai domolit, dupa ce m-am sprijinit de noul meu prieten.
Era oare suferinta necesara pentru iluminare? Nu, m-am gandit eu, asta era vechiul mod de a privi viata. Insistenta religioasa asupra necesitatii suferintei nu-si mai gasea locul in vremurile moderne…si nici suferinta propovaduita de credinta crestina, islamica sau hindusa nu mai era de actualitate.
SURSA : http://www.damaideparte.ro/index.php/camino-o-calatorie-a-spiritului/4850/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu